Obsesie...

Nu ştiu să scriu în latină. Mi-ar plăcea...mi-ar plăcea mult. E păcat oare să vorbeşti despre suflete pereche? Senin îţi spun că sentimentul de vinovăţie n-o să se şteargă nici într-o sută de ani. Pauză de film. Păzesc scrisul... Prea multe sentimente. Pot să mai scriu multe propoziţii care încep cu P? Paul poate fi o problemă. Una neregulată. Nu acel Paul, e un altul... . Care e ideea? De ce nu pot avea măcar o futută de noapte liniştită? Sângele verde, plin de venin îmi străpunge vena subţire. Simt miros...miros de tarfă. O târfă sentimentală şi mai ales verbală. Târfă verbală? :)) sec.. Eşti acolo...departe...la mii de kilometri. Probabil încă te mai gândeşti la baba aceea râioasă şi plină de bube şi de neştire care ţi-a ghicit...adevărul...DA... am stat să cuget asupra faptului şi da...numai tu eşti persoana care-mi poate înţelege cu desăvârşire fiinţa. Să vedem cum porneşte tot... . O privire simplă care te face să râzi în hohote aspre şi să-ţi spui....pentru ăsta? Da...acest ăsta e mai important decât ţi-ai imagina vreodată. Privirea lui..sau nici măcar privirea...ochii...atât de calmi, calzi şi binevoitori încât nu poţi spune NU, mă fac să-mi pierd mintea. Nu te poţi împotrivi acelui suflet atât de rătăcit şi de fin care-şi lasă toată frumuseţea în tine, fără să înţelegi cum şi de ce te ajută. E minunat. Cochilie de sudori. Weekend amoros şi plin de urlete...urletele împerecherii, sunt atât tragige şi tulburătoare cât mai ales anonime. Te iubesc... am simţit asta din prima clipă. Am simţit că te vreau. Nu mi-a mai trebuit nimic. Atunci am văzut în viitor, era un viitor foarte îndepărtat şi arăta totuşi precum trecutul. Era patul "conjugal" la care am râvnit cu atâta poftă. Nu m-am înţeles niciodată. De ce pot să dau cu piciorul în suflete şi să le rănesc orbeşte...trădător şi de neconceput. Te vreau...dar nu pe tine...ci îţi vreau sufletul. Vreau să-mi aparţină doar mie. Vreau să fiu singura lui stăpână. Pentru că e al meu. A fost si va fi, la fel ca-n cealaltă viaţă. De ce te-ai ascuns după masca ta diavolească? Te-am pierdut din vina mea...dar încă te pot avea şi totuşi te pierd în continuare... De ce? ? ?

http://radiowhisper.com/


ascultati cu incredere :D

Minciuni fără sfârşit

Dacă ar fi să definesc "relaţie"...ar fi un gol imens. Nu reuşesc să mă înţeleg, nu reuşesc să înţeleg oamenii din jurul meu, nu reuşesc să-mi dau seama de univers, nu reuşesc nimic. Cred că sunt un suflet părăsit de minte, creier, sau ce se mai numeşte gânditor în capul unui om. De ce stările îmi vin pe moment şi nu le pot îndepărta decât în câteva ore, sau zile sau poate săptămâni, ani etc. Timpul nu zboară, ci se repezeşte...de ce? de ce anume vrea să scape? doar el ştie! Consum visul de 5 minute într-o oră fulgerător de repezită, apoi fac un duş simţitor. (duş simţitor definiţie = aştepţi fiecare picur să-ţi străbată pielea fină, te gândeşti...departe...mult prea departe ca o minte proastă să înţeleagă, simţi de un infinit de ori mai multă căldură în fiecare secundă pe care o trăieşti, eşti cuprins de o stare aparent inexistentă pe Pământ, şi da...uneori îţi curg chiar şi lacrimile.) Duşul simţitor mi-a dat o temă de casă. Este o temă grea. Mi-e ruşine să scriu despre ce e vorba. Nu atât pentru conţinutul ei, cât pentru gândirea nebună de care dau dovadă evidenţiindu-i conţinutul. Mi-e silă de mine. Sunt conştientă că o asemenea gândire mă omoară, e o moarte lentă, dar e. Depresia aceasta...nu-mi dă pace. Mă întreb dacă mă va lăsa vreodată să-mi trăiesc paşnic viaţa, să-mi pasc singură iarba verde, culegându-mi roadele. Capul mi-e împietrit de nebunie. O nebunie deşartă, amestecată cu ură şi foarte multă durere. De ce nu pot scăpa din labirintul depresiv şi mort? Întrebările mii îmi dau târcoale. Nu mă lasă nici o secundă. Şi acum...minciunile. Urăsc minciuna...nu ştiu de ce dar o urăsc cel mai mult pe lumea asta. Şi totuşi nu-mi place adevărul. Adică...îl prefer...în locul minciunii, dar mă doare...mă doare mai tare decât însăşi minciuna. Pot ierta o minciună, la fel cum îmi trece durerea după ce am aflat adevărul. E ...o ... nebunie curată. Distrug minţi şi nervi, fără să-mi dau seama. Simt că asta ar putea cauza singurătatea mea. Şi totuşi nu încetez. În continuu gândesc lucruri interzise, pe care măcar ar trebui să le ţin pentru mine. Dar nu fac asta. Şi e rău. Ce anume mă poate scoate din starea asta? Ce? Dacă există vreun leac...ajutaţi-mă...vă rog...mult de tot . :(