Nu am vorbit demult de tine...nu m-am gandit demult la tine...si totusi atunci cand sunt in prezenta ta ... te vreau...te vreau mai mult ca oricand, si nu cu tenta sexuala ci ca un prieten foarte foarte apropiat. Simt respingerea si asta ma intarata. Inca nu m-am schimbat dupa atata timp. Daca ar fi sa dau nume? Daca ar fi sa dau nume as deveni un ponegrit. Imi este rusine de tot ce intreprind...sau nu...de tot ce nu am curajul sa intreprind. Gandurile dau navala si vor sa le transpun in realitate. Nu e bine sa le ascult. Deloc. Imi vor doar raul. Am facut-o...le-am ascultat...si cu ce folos? Nu m-au facut decat sa par o nebuna, si asta doar ca sa nu spun cuvantul acela... . La ce-mi statea capul? Te-am pierdut definitiv. Nu ma vei mai privi cu acei ochi pasnici si reci deopotriva, ci te vei ascunde definitiv amintindu-mi mereu pacatul. Un pacat nevinovat pe care l-am ales doar ca sa ma razbun. Dar nici macar nu mi-ai dat o sansa. Ai renuntat demult la mine...ma intreb daca chiar a meritat. Cred ca nu oricum. Am sa fug de tine, la fel cum faci si tu. Si totusi acea prezentza ... a ta...:( Te urasc pentru ca nu vrei sa intelegi. Am ales ca sa-mi fie mai putin rau, dar mai ales ca sa fiu mai aproape de tine...si sa ma razbun. Nu mai vreau sa ma razbun, te vreau...acum...inapoi... ... ... sau nu?
