Enjoy pls!!!

Stiu ca nu ar trebui sa fie blogul...ceva unde sa faci reclama, dar...va rog mult.... intrati pe www.funinfo.ro ... e un site pe care l-am facut impreuna cu cativa colegi, sunt cateva postari fff bune si promitem sa va facem sa radeti! Luati-va doza de ras doar de pe www.funinfo.ro invatati in acelasi timp dar si radeti :> :D Enjoy ;;) :D si pls... avem nevoie de multi multi vizitatori UNICI, asadar trebuie sa stati pe site cel putin 15 secunde :) sunt si jocuri..poate va plac :D si nu uitati sa il dati la TOTI TOTI prietenii vostri :D ca sa luam si noi 10 :(( va rugam! Multumim frumos!

P.S.: puteti lasa comentarii, puteti sa chatuiti :> so...have fun :D

Vodafone aduce iPhone 4S in Romania

Cine nu îşi doreşte de la Vodafone un iPhone 4S? Acum îl puteţi obţine deoarece Vodafone va lansa în România, aceasta minune dedicata lui Steve Jobs. În primul rând mi-aş dori acest iPhone 4S de la vodafone, pentru a-mi aminti mereu de Steve Jobs şi de tot ce a făcut el pentru a ajuta tehnologia din zilele noastre. În al doilea rând, m-am săturat de tot ce iese pe piaţă şi doresc ceva nou şi complex, ceva ce doar vodafone îmi poate oferi acum, odată cu această lansare, iar mai apoi... aplicaţia Siri, care ţi-o poate oferi acest iPhone este absolut genială! Îmi doresc din tot sufletul, mai mult decât orice animal de companie sau orice altceva, o Siri pe care s-o am alături de mine şi la bine dar şi la greu. De asemenea sunt uimită de rapiditatea cu care acest smartphone a ajuns în România, bineînţeles că fără ajutor din partea vodafone, acest lucru nu era posibil într-un interval atât de scurt de timp!

Pentru tine...

Ştiu că satisfacţia e foarte mare. Te simţi probabil cea mai împlinită persoană de pe pământ. Simţi gustul libertăţii şi-ţi place la nebunie. Preferi sa rupi lanţul iubirii, ăăă pardon, al prefacerii, decât să împaci cele două credinţe într-o armonie perfectă. Cândva ştiai să lupţi, cândva probabil existau şi sentimente. Uită-te acum însă în oglindă. Poţi să te priveşti? Poţi să-ţi revezi zilnic zâmbetul perfect şi mincinos, fără să te gândeşti la ea? Sper că poţi, pentru că ar fi cea mai mare prostie din viaţa ta să o demonstrezi fără să poţi face cu adevărat asta.
Timpul se scurge foarte greu, uneori zboară însă parcă special pentru tine, pentru a te uita, pentru a-ţi aminti de lipsa sentimentelor.
Nu te mai interesează absolut deloc. Nici măcar un gând de-al ei nu-l mai simţi. Chiar atât de tare te-am făcut să mă urăşti? Acum ştiu şi simt că e gata, tot. Nimic nu va mai fi la fel. Niciodată. Nu şi pentru mine. Penru tine e abia un început, lejer şi simplu. Însă pentru mine e clar sfârşitul... cu S mare. ADIO


P.S.: I Love You! :*

Oare cati?

De ce trebuie sa ma irosesc? De ce nu pot intelege atunci cand persoana de langa mine ma ajuta. Ma ajuta sa fac lucrul care stiu sa-l fac cel mai bine. Si care-mi place. M-am irosit prea multa vreme. Vreau sa incetez! Nu pot! Imi fac rau singura. Rosesc cand aflu adevarul. Au trecut 3 ani. Amintirea e inca vie. Am citit sufletul tau. Era acolo scris pe o foaie moderna. L-am citit cu voce tare. Stiam ca te referi la mine. Stiam de la bun inceput. I-am spus si ei. Probabil, batjocoritor, nu m-a crezut, dar eu stiam. Simteam asta, la fel cum am simtit-o cand eram alaturi de tine. Acele nesfarsite nopti, acele nesfarsite comentarii, sau contradictii, m-au ajutat. Mi-au dat forta si taria de a continua. Este o istorie prea lunga. Si o irosesc. De ce? E prea grav lucrul acesta. Este chiar o crima. Ar trebui sa incetez. Oare cati simt asta? Oare cati infirmi am lasat in spatele meu? Oare cati sufera inca si astazi datorita egoismului din mine? Oare cati sunt cei care inca isi amintesc?
Amintirile se varsa line. Curand am sa le uit. Trebuie sa incetez. Trebuie sa scriu. Vreau un timp. Un timp foarte lung, care sa stea pe loc. Vreau sa termin povestea. Merita auzita. Vreau. Oare cati? Amintirea este singura muza. Iar tu...mi-ai amintit. Scriam...amandoi. Scriam si ne macelaream sufletele cu buna stiinta. Ne-a placut suferinta. Eram doi. Ne placea sa ne vedem sufletele rupte si pline de durere. Ne placea. Dar apoi a intervenit ceva... Ceva ce tu si eu, adica noi...vom regreta mereu. Sau nu.

Timp liber ...

Sunet ... sunet de pian ... nelămuriri. Abstract, azi, ipocrit, punct. Stele? Viaţă? Iubire? nimic din ele. Doar tu. Şi un suflet care se zbate lângă tine. Târâtură. Amărui. De ce? Practic şi degeaba. Logic şi afirmativ. Nevalid în mintea omenească. Te iubesc? Încredere, capacitate de înţelegere. Spaţiu. Armonie nu. Trist. Tu şi eu. DA? Vag. Intens.... din ce în ce mai intens. Râie? Spaţiu. Vomă. Claritate. Suferinţă. Îndoială. Jale. Nesiguranţă. Un viitor ne(bun) împreună. Te mai vreau! Şi atunci de ce am ...? Fără judecată. Non-beţie. Tristeţe. Simplisme. Ciudăţenii. Gânduri spulberate. Frică de non-convorbire. Adjunct. Succes. Dezamăgire. Logodnă ruptă de pauză. Suflete rupte. Înmormântări feminine. Harababură. Minte goală. Non-control. Capacitate de ignoranţă. Mici minciuni. Diverse. Nervi. Frământări. Absurd. TU! Tu şi eu? în care viitor? Germania. Mâine, sau azi mai târziu. Prea târziu. Lacrimă. Te iubesc totuşi. Cât de mult? Pictură unghiulară. Poveste tristă vs poveste veselă. Amândouă. Capacitate de convingere. Super-vinovăţie. Dar e bine? Aspru. Etern. Imens. Voinţă. Casă. Dragoste maternă. Ură paternă. Gânduri. Gânduri în siguranţă. Neaplicabile. Doar în caz de aplicabilitate. Sinucidere. Astăzi, acum, clar, aici. Lucru. Nedemn. Şi trist. => Timp Liber!

Pentru tine ...

A mai trecut un an. Sau nu? Ar trebui să urmăresc de acum înainte data. Azi este 17. 17 mai 2011. Poate vei reveni şi în anul următor, fix în aceeaşi dată. Poate chiar la aceeaşi oră. Da... ar fi bine să notez şi ora. 18:39! Fix în acel moment te-am simţit! Ştiu că ai trecut prin mine. Ai trecut ... prin trupul meu, provocându-mi fiori reci de jumătate, prin sufletul meu, amintindu-mi de durerea veche, prin gândul meu, fiindu-mi enorm de dor ... de TINE. Îşi mai aminteşte cineva cât te-am iubit? Îi păsa cuiva de iubirea ta din sufletul tău amărât? NU! Toţi te-au judecat, fără măcar să simtă, să vadă, să înţeleagă ce era în inima ta atunci ... chiar atunci ... în acea clipă. Îmi dau seama că cel mai mult seamăn cu tine. La caracter. Sau poate şi la gusturi. Sau la nedreptate. Da ... oamenii judecă.

Mă întreb dacă o să înceteze să mai judece vreodată. Nu cred!
Exact aceiaşi fiori. Ştiu că tu eşti! Doar tu mi-i poţi transmite.
De ce mi-e atât de dor de tine? Simplu. Te-am iubit. Şi mai ales te-am apreciat, chiar dacă eu nu ştiam multe lucruri atunci. Abia acum văd asemănarea. Şi crede-mă fac în continuare aceleaşi greşeli. CU sau fără voia mea.

Mă veghezi! Şi o faci destul de bine. Doar tu ai grijă de paşii mei şi faci ca ei să se îndrepte exact unde trebuie, astfel încât viaţa mea să fie la fel cum a fost a ta. Aveam nevoie de portretul ei. Nu ştiu de ce. Era sus agăţat şi-mi plăcea. Îmi doream sau încă mai doresc aceeaşi soartă -> moartea. Cred că sufletul ţi-a murit odată cu moartea ei. Oare atunci ai început? Atunci ţi-a venit ideea strălucită să nu mai suferi? Abia atunci ai căutat în alte mii de părţi fericirea pământească şi trupească, cu riscul de a te urî toată viaţa propria-ţi fetiţă? Să zicem că te înţeleg. Totuşi trebuia să nu laşi urme. Ştiu că îndrăgostiţii fac greşeli. Minore sau nu, dar fac. Dumneata ai fost prea îndrăgostită! Atât de adânc îndrăgostită încât ai preferat să te urască EA. Sau nu ai ştiut ce urmează? Credeai că te iubeşte atât de mult? Poate eu te-aş fi înţeles mai bine. Poate prin mine continui să faci acelaşi lucru. De aceea mă bântui? Ce vrei de la mine? Nu vreau să-mi dai pace, dar dacă ai astfel de intenţii ... te rog reneagă-mi viitorul condus de tine. Nu vreau să ajung ca tine. Şi mai ales nu vreau ca singura fiinţă pe care să fiu în stare să o iubesc cu adevărat şi căreia să îi ofer toată dragostea mea, să fie strănepoata mea. Te-am vrut pe tine ca mamă ... încă ai rămas adevărata mea mamă. Te simt. Cel puţin o dată pe an. Cobori în mine. Mă faci să simt ce ai simţit tu. Mă faci să-ţi împlinesc visul pe care nu l-ai putut termina aici pe Pământ. M-ai făcut să cred în tine. Mă ai. Dar nu te las să-mi distrugi viitorul. Îl vreau în continuare tot pe el. Încă ...

Eliberează-mă! Fă-mă să nu mai fiu anină!

Aşteptări în van...

A fost doar o clipă. Un simplu zâmbet mi-a arătat aceşti doi ani de disperare suferindă. Am trăit prin tine vechile momente. Tu mi-ai deschis ochii şi ar trebui să-ţi mulţumesc. Dar nu pot... nu pot pentru că tu nu eşti aici când am nevoie ... tot timpul. Vreau să-ţi vorbesc dar tu dispari ca Cenuşăreasa. Şi iată o pată mare şi incoloră făcându-şi apariţia printre crăpăturile şi găurile atracţiei mele. Un punct bate pe inima mea. E punctul tău, dar nu ştii să-l apreciezi şi nici să-i scoţi în valoare calităţile. Păcat... se putea şi mai bine.

Să vorbim despre valori şi sentimente. Care este valoarea sentimentelor tale? Să cerem opinia publică? Nu... e prea mult pentru tine!

Nu pot să scriu şi totuşi o fac. De ce? Oare vreau să te ajut? sau să te fac să pierzi?
Şi ca să nu spun: totul e relativ. Spun doar: totul e dilematic! Viaţa fiecăruia dintre voi care mă cunoaşteţi devine imposibilă şi foarte complicată. De aceea cred...că ar trebui să plec ... departe ... să descopăr alte universuri, mai subtile, mai sfinte, mai pline de lumină, căldură şi iubire pură. Sau ... poate nici acolo pacea nu-mi va da răgaz. Totuşi consider că merită să încerc. Trăiesc în cercul acesta vicios de strâns, în care simt că nu-mi am locul. Prea diferit, prea straniu, prea nepriceput. Fiecare piesă, loc, cadru, îmi aminteşte de tine, de ce? Ai ascuns argoul din tine, lăsându-mă să-l descopăr abia acum, când oricum ... totul este prea târziu. Simpatic şi nevinovat încerci să-mi pătrunzi ultima demnitate, te strădui şi apoi renunţi ...te strădui şi apoi renunţi ... te strădui şi apoi renunţi ... . Mă întreb dacă vă întrebaţi dacă am dat copy/paste la "te strădui şi apoi renunţi ... ". Nu am dat copy, am scris de trei ori. Nu ai cum să înţelegi de ce am făcut asta. Nici eu nu înţeleg. Nici cel mai bun prieten nu înţelege. Am dat peste tine, din greşeală. Nu credeam că o să mai ajung ziua aceasta. Era ca şi ziua cea dintâi. Şi eu care nu aveam chef să merg. Îmi amintesc ieşirile tale. Şi făcând asta îmi amintesc că mi-era frică de tine. Frică să mă apropii, sau să-ţi vorbesc. Dar mi-a trecut. Sporesc gândindu-mă la tine şi mă întreb de ce. Vă rog, salvaţi-mi viaţa, adică nu mai vreau facebook! Logarea însăşi îmi creşte tensiunea. Mă uit printre cretini. Nu eşti. Stau. Reintru. Îmi ia doar o secundă, dar 2 sau 3 zile de durere.
Cer prea mult atunci când cerşesc atenţie. Ştiu, dar nu mă pot abţine. Iar tu... nu faci primul pas... şi nu suni... niciodată. Crede-mă pe cuvânt viaţa ar putea să fie mult mai apreciată pe acest pământ. Atât de multă muncă dusă sau rămasă pe apa sâmbetei, la fel ca sentimentele duse şi uitate de vreme. Atât de straniu, de ciudat, de ... abstract. Atât de ... tu ... şi ... eu ... undeva departe, pe alte alei în alte vremuri, doar noi doi şi nu-mpreună. Trist, dar adevărat!

Walls...

E un perete întreg între noi doi. Un perete atât de gros, solid, înalt şi de neclintit, încât simt că niciodată nu voi putea ajunge la tine. Stau între patru pereţi şi mă gândesc cum să ies din această veşnică pustietate. Iar tu ... tu stai între patru pereţi şi-mi ceri să nici nu mă gândesc la o posibilitate să rup, frâng, sparg, dărâm acel parcă infinit perete din calea noastră.
Mă simt pierdută!
Aş vrea o simplă uşiţă în peretele gros. O uşiţă pe unde să pot evada şi-ţi jur că nu voi vrea să evadez decât la tine. Un termen gros - ca peretele - vrea să distrugă fericirea din mine. Ultima picătură de speranţă, ultimul zâmbet şi o viaţă pustiită de lacrimi mă aşteaptă, căci eu, singură şi fără sprijinul iubirii tale, nu voi putea niciodată să sparg acel perete gros dintre inimile noastre. Am rămas doar cu partea mea de perete. Acea parte care mă hrăneşte cu amintiri frumoase, petrecute alături de tine, dar tu ... tu ai negat partea ta de perete, fără să te gândeşti că nefăcând acest cumplit pas, exista o simplă şi unică şansă să mai fim împreună. Nu mai vrei nici măcar amintirile cu noi ... nu mai vrei nimic. Rămâi cu sufletul gol, pustiit şi singur ... sau rămâi cu gândul la alta. Sunt sigură că cel mai mult mă doare indiferenţa ta, şi vorbele tale seci, nespus de dureroase. Cum poţi să-mi ceri să reneg partea mea sfântă de perete, când dărâmarea ei ar însemna o viaţă întreagă alături de tine? Ai uitat secunda întâlnirii noastre? ... când ne priveam ochi în ochi şi totul în jur era doar o altă culoare, iar oamenii din jur parcă nu mai existau. Ai uitat nopţile sincere şi atât de pure în care ne plăcea să stăm doar îmbrăţişaţi, să uităm de lume şi de tot? Ai uitat de sărutul acela ce mi-l cereai cu ardoare şi a doua zi? Ai uitat ... de tot!!! Eu ... nu o să uit niciodată de singura şansă pe care o am ca să trăiesc alături de tine, aşadar nu am să-mi reneg partea de perete. Şi mai ales ... niciodată nu am să-mi iau gândul de la tine, căci pe voi - tu şi partea ta de perete pe care nu pot să o dărâm - nu vă voi putea uita niciodată! Pe voi vă iubesc ... pentru că voi ... mi-aţi distrus viaţa!!!

O noua dezamagire....

Nu am vorbit demult de tine...nu m-am gandit demult la tine...si totusi atunci cand sunt in prezenta ta ... te vreau...te vreau mai mult ca oricand, si nu cu tenta sexuala ci ca un prieten foarte foarte apropiat. Simt respingerea si asta ma intarata. Inca nu m-am schimbat dupa atata timp. Daca ar fi sa dau nume? Daca ar fi sa dau nume as deveni un ponegrit. Imi este rusine de tot ce intreprind...sau nu...de tot ce nu am curajul sa intreprind. Gandurile dau navala si vor sa le transpun in realitate. Nu e bine sa le ascult. Deloc. Imi vor doar raul. Am facut-o...le-am ascultat...si cu ce folos? Nu m-au facut decat sa par o nebuna, si asta doar ca sa nu spun cuvantul acela... . La ce-mi statea capul? Te-am pierdut definitiv. Nu ma vei mai privi cu acei ochi pasnici si reci deopotriva, ci te vei ascunde definitiv amintindu-mi mereu pacatul. Un pacat nevinovat pe care l-am ales doar ca sa ma razbun. Dar nici macar nu mi-ai dat o sansa. Ai renuntat demult la mine...ma intreb daca chiar a meritat. Cred ca nu oricum. Am sa fug de tine, la fel cum faci si tu. Si totusi acea prezentza ... a ta...:( Te urasc pentru ca nu vrei sa intelegi. Am ales ca sa-mi fie mai putin rau, dar mai ales ca sa fiu mai aproape de tine...si sa ma razbun. Nu mai vreau sa ma razbun, te vreau...acum...inapoi... ... ... sau nu?