Aşteptări în van...

A fost doar o clipă. Un simplu zâmbet mi-a arătat aceşti doi ani de disperare suferindă. Am trăit prin tine vechile momente. Tu mi-ai deschis ochii şi ar trebui să-ţi mulţumesc. Dar nu pot... nu pot pentru că tu nu eşti aici când am nevoie ... tot timpul. Vreau să-ţi vorbesc dar tu dispari ca Cenuşăreasa. Şi iată o pată mare şi incoloră făcându-şi apariţia printre crăpăturile şi găurile atracţiei mele. Un punct bate pe inima mea. E punctul tău, dar nu ştii să-l apreciezi şi nici să-i scoţi în valoare calităţile. Păcat... se putea şi mai bine.

Să vorbim despre valori şi sentimente. Care este valoarea sentimentelor tale? Să cerem opinia publică? Nu... e prea mult pentru tine!

Nu pot să scriu şi totuşi o fac. De ce? Oare vreau să te ajut? sau să te fac să pierzi?
Şi ca să nu spun: totul e relativ. Spun doar: totul e dilematic! Viaţa fiecăruia dintre voi care mă cunoaşteţi devine imposibilă şi foarte complicată. De aceea cred...că ar trebui să plec ... departe ... să descopăr alte universuri, mai subtile, mai sfinte, mai pline de lumină, căldură şi iubire pură. Sau ... poate nici acolo pacea nu-mi va da răgaz. Totuşi consider că merită să încerc. Trăiesc în cercul acesta vicios de strâns, în care simt că nu-mi am locul. Prea diferit, prea straniu, prea nepriceput. Fiecare piesă, loc, cadru, îmi aminteşte de tine, de ce? Ai ascuns argoul din tine, lăsându-mă să-l descopăr abia acum, când oricum ... totul este prea târziu. Simpatic şi nevinovat încerci să-mi pătrunzi ultima demnitate, te strădui şi apoi renunţi ...te strădui şi apoi renunţi ... te strădui şi apoi renunţi ... . Mă întreb dacă vă întrebaţi dacă am dat copy/paste la "te strădui şi apoi renunţi ... ". Nu am dat copy, am scris de trei ori. Nu ai cum să înţelegi de ce am făcut asta. Nici eu nu înţeleg. Nici cel mai bun prieten nu înţelege. Am dat peste tine, din greşeală. Nu credeam că o să mai ajung ziua aceasta. Era ca şi ziua cea dintâi. Şi eu care nu aveam chef să merg. Îmi amintesc ieşirile tale. Şi făcând asta îmi amintesc că mi-era frică de tine. Frică să mă apropii, sau să-ţi vorbesc. Dar mi-a trecut. Sporesc gândindu-mă la tine şi mă întreb de ce. Vă rog, salvaţi-mi viaţa, adică nu mai vreau facebook! Logarea însăşi îmi creşte tensiunea. Mă uit printre cretini. Nu eşti. Stau. Reintru. Îmi ia doar o secundă, dar 2 sau 3 zile de durere.
Cer prea mult atunci când cerşesc atenţie. Ştiu, dar nu mă pot abţine. Iar tu... nu faci primul pas... şi nu suni... niciodată. Crede-mă pe cuvânt viaţa ar putea să fie mult mai apreciată pe acest pământ. Atât de multă muncă dusă sau rămasă pe apa sâmbetei, la fel ca sentimentele duse şi uitate de vreme. Atât de straniu, de ciudat, de ... abstract. Atât de ... tu ... şi ... eu ... undeva departe, pe alte alei în alte vremuri, doar noi doi şi nu-mpreună. Trist, dar adevărat!