Pentru promisiune!

Mda...se vede că a trecut ceva timp de când nu am mai dat pe aici. S-au schimbat...nu multe...dar destule. Mi-ai cam lipsit...draga cititorule..sau draga blogule...nici nu stiu cui să mă adresez. Cert este că am promis... Am promis că am să scriu...da...atunci când am să fiu într-o anumită stare, o stare pe care doar eu cu dependenţa mea de suferinţă poate să o simtă, am să scriu, DA, am să scriu şi atât, măcar cu asta mă aleg din toate cele. Eu ştiu de ce scriu acum, dar tu şi alcoolul nu ştiţi! pur şi simplu nu ştiţi sau nu vă pasă, oricum e cam tot una. Perfect... crezi că vreau să încep? ai uitat că nu ţi-am mai scris din 22.11.2011... tu crezi că acum mă pun să recapitulez tot? cred că ai înnebunit. Pe fundal...Nu plange Anna :)) e foarte amuzant cum a reuşit piesa, chiar dacă prin intermediul unei anumite persoane care de altfel este absolut neinteresantă, să devină ce a devenit în cercul...în care mă învârt mai nou. Mi s-a mai spus: trebuie să-ţi schimbi anturajul!!!!! Am ascultat acea persoană, uite...l-am schimbat...am schimbat fucking anturajul...ca să ce? pentru că eu...tot singură rămân, tot singură şi la fel de tristă cum eram şi până acum. Încă situaţia e şi mai tristă având în vedere faptul că deja am o anumită vârstă şi că deja...am început să fac ceea ce nu puteam înţelege de ce ar face aşa ceva un amic foarte bun de al meu. Nu am să-ţi spun ce! Te las curios....aşa cum şi eu sunt curioasă mereu şi aşa cum niciodată nu mi se dă un răspuns, clar, concis şi concret la curiozitatea mea. Mă urăsc...DA! într-adevăr mă urăsc pentru ceea ce sunt! Dar asta nu înseamnă că nu te urăsc şi pe tine! Dimpotrivă....cred că pe tine te urăsc puţin mai mult. Ştii...pentru că atunci când îmi doream, tu nu ai fost alături de mine, mă întreb de ce te-aş vrea atunci doar când vrei tu! Ştii...nu e ca şi cum am asculta piesa de la O-zone - Tu numai tuuuuuu... bla bla :) Cred că eşti conştient de faptul că fiecare părticică din tine îţi aparţine! însă din păcate eu nu sunt. Şi stai! Nu cred că am să fiu vreodată conştientă de asta! NU! pentru că eu...vreau fiecare părticică din tine! dar tu nu înţelegi asta! şi nu e ca şi cum te-aş putea obliga să înţelegi... sincer nici nu cred că vreau asta... într-un fel! Oricum... te urăsc! Şi tu ştii asta! Am avut grijă să te anunţ cu privire la acest aspect :D vorba ta... Oh fuck! Trebuie să încetez...nu de alta dar lucrurile obsedante sunt foarte obositoare. Şi mai mult decât atât, sunt nişte lucruri absolut irelevante... . Sincer nu voiam să scriu irelevante. Irefutabile aş fi vrut să scriu mai degrabă. Oricum, nu are sens...şi totuşi! Nu eşti aici punct. ADICĂ PUNCT! cu PUNCT! mare :D ok...am să încetez acum!

Enjoy pls!!!

Stiu ca nu ar trebui sa fie blogul...ceva unde sa faci reclama, dar...va rog mult.... intrati pe www.funinfo.ro ... e un site pe care l-am facut impreuna cu cativa colegi, sunt cateva postari fff bune si promitem sa va facem sa radeti! Luati-va doza de ras doar de pe www.funinfo.ro invatati in acelasi timp dar si radeti :> :D Enjoy ;;) :D si pls... avem nevoie de multi multi vizitatori UNICI, asadar trebuie sa stati pe site cel putin 15 secunde :) sunt si jocuri..poate va plac :D si nu uitati sa il dati la TOTI TOTI prietenii vostri :D ca sa luam si noi 10 :(( va rugam! Multumim frumos!

P.S.: puteti lasa comentarii, puteti sa chatuiti :> so...have fun :D

Vodafone aduce iPhone 4S in Romania

Cine nu îşi doreşte de la Vodafone un iPhone 4S? Acum îl puteţi obţine deoarece Vodafone va lansa în România, aceasta minune dedicata lui Steve Jobs. În primul rând mi-aş dori acest iPhone 4S de la vodafone, pentru a-mi aminti mereu de Steve Jobs şi de tot ce a făcut el pentru a ajuta tehnologia din zilele noastre. În al doilea rând, m-am săturat de tot ce iese pe piaţă şi doresc ceva nou şi complex, ceva ce doar vodafone îmi poate oferi acum, odată cu această lansare, iar mai apoi... aplicaţia Siri, care ţi-o poate oferi acest iPhone este absolut genială! Îmi doresc din tot sufletul, mai mult decât orice animal de companie sau orice altceva, o Siri pe care s-o am alături de mine şi la bine dar şi la greu. De asemenea sunt uimită de rapiditatea cu care acest smartphone a ajuns în România, bineînţeles că fără ajutor din partea vodafone, acest lucru nu era posibil într-un interval atât de scurt de timp!

Pentru tine...

Ştiu că satisfacţia e foarte mare. Te simţi probabil cea mai împlinită persoană de pe pământ. Simţi gustul libertăţii şi-ţi place la nebunie. Preferi sa rupi lanţul iubirii, ăăă pardon, al prefacerii, decât să împaci cele două credinţe într-o armonie perfectă. Cândva ştiai să lupţi, cândva probabil existau şi sentimente. Uită-te acum însă în oglindă. Poţi să te priveşti? Poţi să-ţi revezi zilnic zâmbetul perfect şi mincinos, fără să te gândeşti la ea? Sper că poţi, pentru că ar fi cea mai mare prostie din viaţa ta să o demonstrezi fără să poţi face cu adevărat asta.
Timpul se scurge foarte greu, uneori zboară însă parcă special pentru tine, pentru a te uita, pentru a-ţi aminti de lipsa sentimentelor.
Nu te mai interesează absolut deloc. Nici măcar un gând de-al ei nu-l mai simţi. Chiar atât de tare te-am făcut să mă urăşti? Acum ştiu şi simt că e gata, tot. Nimic nu va mai fi la fel. Niciodată. Nu şi pentru mine. Penru tine e abia un început, lejer şi simplu. Însă pentru mine e clar sfârşitul... cu S mare. ADIO


P.S.: I Love You! :*

Oare cati?

De ce trebuie sa ma irosesc? De ce nu pot intelege atunci cand persoana de langa mine ma ajuta. Ma ajuta sa fac lucrul care stiu sa-l fac cel mai bine. Si care-mi place. M-am irosit prea multa vreme. Vreau sa incetez! Nu pot! Imi fac rau singura. Rosesc cand aflu adevarul. Au trecut 3 ani. Amintirea e inca vie. Am citit sufletul tau. Era acolo scris pe o foaie moderna. L-am citit cu voce tare. Stiam ca te referi la mine. Stiam de la bun inceput. I-am spus si ei. Probabil, batjocoritor, nu m-a crezut, dar eu stiam. Simteam asta, la fel cum am simtit-o cand eram alaturi de tine. Acele nesfarsite nopti, acele nesfarsite comentarii, sau contradictii, m-au ajutat. Mi-au dat forta si taria de a continua. Este o istorie prea lunga. Si o irosesc. De ce? E prea grav lucrul acesta. Este chiar o crima. Ar trebui sa incetez. Oare cati simt asta? Oare cati infirmi am lasat in spatele meu? Oare cati sufera inca si astazi datorita egoismului din mine? Oare cati sunt cei care inca isi amintesc?
Amintirile se varsa line. Curand am sa le uit. Trebuie sa incetez. Trebuie sa scriu. Vreau un timp. Un timp foarte lung, care sa stea pe loc. Vreau sa termin povestea. Merita auzita. Vreau. Oare cati? Amintirea este singura muza. Iar tu...mi-ai amintit. Scriam...amandoi. Scriam si ne macelaream sufletele cu buna stiinta. Ne-a placut suferinta. Eram doi. Ne placea sa ne vedem sufletele rupte si pline de durere. Ne placea. Dar apoi a intervenit ceva... Ceva ce tu si eu, adica noi...vom regreta mereu. Sau nu.

Timp liber ...

Sunet ... sunet de pian ... nelămuriri. Abstract, azi, ipocrit, punct. Stele? Viaţă? Iubire? nimic din ele. Doar tu. Şi un suflet care se zbate lângă tine. Târâtură. Amărui. De ce? Practic şi degeaba. Logic şi afirmativ. Nevalid în mintea omenească. Te iubesc? Încredere, capacitate de înţelegere. Spaţiu. Armonie nu. Trist. Tu şi eu. DA? Vag. Intens.... din ce în ce mai intens. Râie? Spaţiu. Vomă. Claritate. Suferinţă. Îndoială. Jale. Nesiguranţă. Un viitor ne(bun) împreună. Te mai vreau! Şi atunci de ce am ...? Fără judecată. Non-beţie. Tristeţe. Simplisme. Ciudăţenii. Gânduri spulberate. Frică de non-convorbire. Adjunct. Succes. Dezamăgire. Logodnă ruptă de pauză. Suflete rupte. Înmormântări feminine. Harababură. Minte goală. Non-control. Capacitate de ignoranţă. Mici minciuni. Diverse. Nervi. Frământări. Absurd. TU! Tu şi eu? în care viitor? Germania. Mâine, sau azi mai târziu. Prea târziu. Lacrimă. Te iubesc totuşi. Cât de mult? Pictură unghiulară. Poveste tristă vs poveste veselă. Amândouă. Capacitate de convingere. Super-vinovăţie. Dar e bine? Aspru. Etern. Imens. Voinţă. Casă. Dragoste maternă. Ură paternă. Gânduri. Gânduri în siguranţă. Neaplicabile. Doar în caz de aplicabilitate. Sinucidere. Astăzi, acum, clar, aici. Lucru. Nedemn. Şi trist. => Timp Liber!

Pentru tine ...

A mai trecut un an. Sau nu? Ar trebui să urmăresc de acum înainte data. Azi este 17. 17 mai 2011. Poate vei reveni şi în anul următor, fix în aceeaşi dată. Poate chiar la aceeaşi oră. Da... ar fi bine să notez şi ora. 18:39! Fix în acel moment te-am simţit! Ştiu că ai trecut prin mine. Ai trecut ... prin trupul meu, provocându-mi fiori reci de jumătate, prin sufletul meu, amintindu-mi de durerea veche, prin gândul meu, fiindu-mi enorm de dor ... de TINE. Îşi mai aminteşte cineva cât te-am iubit? Îi păsa cuiva de iubirea ta din sufletul tău amărât? NU! Toţi te-au judecat, fără măcar să simtă, să vadă, să înţeleagă ce era în inima ta atunci ... chiar atunci ... în acea clipă. Îmi dau seama că cel mai mult seamăn cu tine. La caracter. Sau poate şi la gusturi. Sau la nedreptate. Da ... oamenii judecă.

Mă întreb dacă o să înceteze să mai judece vreodată. Nu cred!
Exact aceiaşi fiori. Ştiu că tu eşti! Doar tu mi-i poţi transmite.
De ce mi-e atât de dor de tine? Simplu. Te-am iubit. Şi mai ales te-am apreciat, chiar dacă eu nu ştiam multe lucruri atunci. Abia acum văd asemănarea. Şi crede-mă fac în continuare aceleaşi greşeli. CU sau fără voia mea.

Mă veghezi! Şi o faci destul de bine. Doar tu ai grijă de paşii mei şi faci ca ei să se îndrepte exact unde trebuie, astfel încât viaţa mea să fie la fel cum a fost a ta. Aveam nevoie de portretul ei. Nu ştiu de ce. Era sus agăţat şi-mi plăcea. Îmi doream sau încă mai doresc aceeaşi soartă -> moartea. Cred că sufletul ţi-a murit odată cu moartea ei. Oare atunci ai început? Atunci ţi-a venit ideea strălucită să nu mai suferi? Abia atunci ai căutat în alte mii de părţi fericirea pământească şi trupească, cu riscul de a te urî toată viaţa propria-ţi fetiţă? Să zicem că te înţeleg. Totuşi trebuia să nu laşi urme. Ştiu că îndrăgostiţii fac greşeli. Minore sau nu, dar fac. Dumneata ai fost prea îndrăgostită! Atât de adânc îndrăgostită încât ai preferat să te urască EA. Sau nu ai ştiut ce urmează? Credeai că te iubeşte atât de mult? Poate eu te-aş fi înţeles mai bine. Poate prin mine continui să faci acelaşi lucru. De aceea mă bântui? Ce vrei de la mine? Nu vreau să-mi dai pace, dar dacă ai astfel de intenţii ... te rog reneagă-mi viitorul condus de tine. Nu vreau să ajung ca tine. Şi mai ales nu vreau ca singura fiinţă pe care să fiu în stare să o iubesc cu adevărat şi căreia să îi ofer toată dragostea mea, să fie strănepoata mea. Te-am vrut pe tine ca mamă ... încă ai rămas adevărata mea mamă. Te simt. Cel puţin o dată pe an. Cobori în mine. Mă faci să simt ce ai simţit tu. Mă faci să-ţi împlinesc visul pe care nu l-ai putut termina aici pe Pământ. M-ai făcut să cred în tine. Mă ai. Dar nu te las să-mi distrugi viitorul. Îl vreau în continuare tot pe el. Încă ...

Eliberează-mă! Fă-mă să nu mai fiu anină!

Aşteptări în van...

A fost doar o clipă. Un simplu zâmbet mi-a arătat aceşti doi ani de disperare suferindă. Am trăit prin tine vechile momente. Tu mi-ai deschis ochii şi ar trebui să-ţi mulţumesc. Dar nu pot... nu pot pentru că tu nu eşti aici când am nevoie ... tot timpul. Vreau să-ţi vorbesc dar tu dispari ca Cenuşăreasa. Şi iată o pată mare şi incoloră făcându-şi apariţia printre crăpăturile şi găurile atracţiei mele. Un punct bate pe inima mea. E punctul tău, dar nu ştii să-l apreciezi şi nici să-i scoţi în valoare calităţile. Păcat... se putea şi mai bine.

Să vorbim despre valori şi sentimente. Care este valoarea sentimentelor tale? Să cerem opinia publică? Nu... e prea mult pentru tine!

Nu pot să scriu şi totuşi o fac. De ce? Oare vreau să te ajut? sau să te fac să pierzi?
Şi ca să nu spun: totul e relativ. Spun doar: totul e dilematic! Viaţa fiecăruia dintre voi care mă cunoaşteţi devine imposibilă şi foarte complicată. De aceea cred...că ar trebui să plec ... departe ... să descopăr alte universuri, mai subtile, mai sfinte, mai pline de lumină, căldură şi iubire pură. Sau ... poate nici acolo pacea nu-mi va da răgaz. Totuşi consider că merită să încerc. Trăiesc în cercul acesta vicios de strâns, în care simt că nu-mi am locul. Prea diferit, prea straniu, prea nepriceput. Fiecare piesă, loc, cadru, îmi aminteşte de tine, de ce? Ai ascuns argoul din tine, lăsându-mă să-l descopăr abia acum, când oricum ... totul este prea târziu. Simpatic şi nevinovat încerci să-mi pătrunzi ultima demnitate, te strădui şi apoi renunţi ...te strădui şi apoi renunţi ... te strădui şi apoi renunţi ... . Mă întreb dacă vă întrebaţi dacă am dat copy/paste la "te strădui şi apoi renunţi ... ". Nu am dat copy, am scris de trei ori. Nu ai cum să înţelegi de ce am făcut asta. Nici eu nu înţeleg. Nici cel mai bun prieten nu înţelege. Am dat peste tine, din greşeală. Nu credeam că o să mai ajung ziua aceasta. Era ca şi ziua cea dintâi. Şi eu care nu aveam chef să merg. Îmi amintesc ieşirile tale. Şi făcând asta îmi amintesc că mi-era frică de tine. Frică să mă apropii, sau să-ţi vorbesc. Dar mi-a trecut. Sporesc gândindu-mă la tine şi mă întreb de ce. Vă rog, salvaţi-mi viaţa, adică nu mai vreau facebook! Logarea însăşi îmi creşte tensiunea. Mă uit printre cretini. Nu eşti. Stau. Reintru. Îmi ia doar o secundă, dar 2 sau 3 zile de durere.
Cer prea mult atunci când cerşesc atenţie. Ştiu, dar nu mă pot abţine. Iar tu... nu faci primul pas... şi nu suni... niciodată. Crede-mă pe cuvânt viaţa ar putea să fie mult mai apreciată pe acest pământ. Atât de multă muncă dusă sau rămasă pe apa sâmbetei, la fel ca sentimentele duse şi uitate de vreme. Atât de straniu, de ciudat, de ... abstract. Atât de ... tu ... şi ... eu ... undeva departe, pe alte alei în alte vremuri, doar noi doi şi nu-mpreună. Trist, dar adevărat!

Walls...

E un perete întreg între noi doi. Un perete atât de gros, solid, înalt şi de neclintit, încât simt că niciodată nu voi putea ajunge la tine. Stau între patru pereţi şi mă gândesc cum să ies din această veşnică pustietate. Iar tu ... tu stai între patru pereţi şi-mi ceri să nici nu mă gândesc la o posibilitate să rup, frâng, sparg, dărâm acel parcă infinit perete din calea noastră.
Mă simt pierdută!
Aş vrea o simplă uşiţă în peretele gros. O uşiţă pe unde să pot evada şi-ţi jur că nu voi vrea să evadez decât la tine. Un termen gros - ca peretele - vrea să distrugă fericirea din mine. Ultima picătură de speranţă, ultimul zâmbet şi o viaţă pustiită de lacrimi mă aşteaptă, căci eu, singură şi fără sprijinul iubirii tale, nu voi putea niciodată să sparg acel perete gros dintre inimile noastre. Am rămas doar cu partea mea de perete. Acea parte care mă hrăneşte cu amintiri frumoase, petrecute alături de tine, dar tu ... tu ai negat partea ta de perete, fără să te gândeşti că nefăcând acest cumplit pas, exista o simplă şi unică şansă să mai fim împreună. Nu mai vrei nici măcar amintirile cu noi ... nu mai vrei nimic. Rămâi cu sufletul gol, pustiit şi singur ... sau rămâi cu gândul la alta. Sunt sigură că cel mai mult mă doare indiferenţa ta, şi vorbele tale seci, nespus de dureroase. Cum poţi să-mi ceri să reneg partea mea sfântă de perete, când dărâmarea ei ar însemna o viaţă întreagă alături de tine? Ai uitat secunda întâlnirii noastre? ... când ne priveam ochi în ochi şi totul în jur era doar o altă culoare, iar oamenii din jur parcă nu mai existau. Ai uitat nopţile sincere şi atât de pure în care ne plăcea să stăm doar îmbrăţişaţi, să uităm de lume şi de tot? Ai uitat de sărutul acela ce mi-l cereai cu ardoare şi a doua zi? Ai uitat ... de tot!!! Eu ... nu o să uit niciodată de singura şansă pe care o am ca să trăiesc alături de tine, aşadar nu am să-mi reneg partea de perete. Şi mai ales ... niciodată nu am să-mi iau gândul de la tine, căci pe voi - tu şi partea ta de perete pe care nu pot să o dărâm - nu vă voi putea uita niciodată! Pe voi vă iubesc ... pentru că voi ... mi-aţi distrus viaţa!!!

O noua dezamagire....

Nu am vorbit demult de tine...nu m-am gandit demult la tine...si totusi atunci cand sunt in prezenta ta ... te vreau...te vreau mai mult ca oricand, si nu cu tenta sexuala ci ca un prieten foarte foarte apropiat. Simt respingerea si asta ma intarata. Inca nu m-am schimbat dupa atata timp. Daca ar fi sa dau nume? Daca ar fi sa dau nume as deveni un ponegrit. Imi este rusine de tot ce intreprind...sau nu...de tot ce nu am curajul sa intreprind. Gandurile dau navala si vor sa le transpun in realitate. Nu e bine sa le ascult. Deloc. Imi vor doar raul. Am facut-o...le-am ascultat...si cu ce folos? Nu m-au facut decat sa par o nebuna, si asta doar ca sa nu spun cuvantul acela... . La ce-mi statea capul? Te-am pierdut definitiv. Nu ma vei mai privi cu acei ochi pasnici si reci deopotriva, ci te vei ascunde definitiv amintindu-mi mereu pacatul. Un pacat nevinovat pe care l-am ales doar ca sa ma razbun. Dar nici macar nu mi-ai dat o sansa. Ai renuntat demult la mine...ma intreb daca chiar a meritat. Cred ca nu oricum. Am sa fug de tine, la fel cum faci si tu. Si totusi acea prezentza ... a ta...:( Te urasc pentru ca nu vrei sa intelegi. Am ales ca sa-mi fie mai putin rau, dar mai ales ca sa fiu mai aproape de tine...si sa ma razbun. Nu mai vreau sa ma razbun, te vreau...acum...inapoi... ... ... sau nu?

Ardelean la Bucureşti!

Ehe...totul este bine când începe cu bine! ... sau nu...cum era? Ei ...bine! Metroul este viaţa mea! Cred că aş putea să mă pun pe un scaun în metrou şi să mă holb la oameni o zi întreagă. Îmi place să observ. Vreau să observ persoanele, cultura lor, hainele lor colorate, căci negrul nu iese în evidenţă. Mitocănie. Ieşi pe stradă, treci prin tren şi din toate părţile vin aceleaşi cuvinte agresiv rostite: FRATII bă, ejti năbun? Să fie din alte părţi? Tot ce-i posibil. Statul în gară (în aşteptarea trenului) a fost cea mai frumoasă experienţă. Mulţi dintre noi erau plecaţi. Am rămas o mână de oameni cât de cât zic eu, consistentă. O privire ciudată şi plină de "fix ce-mi doresc eu de la viaţă" m-a surprins plăcut. Câţiva paşi stângaci m-au purtat prin magazinele goale de suveniruri, uitând pentru câteva clipe de faţa la care râvneam. Tot ce puteai să cumperi era multitudinea de gazetării de tot felul. Atâta scriitură...păi da, oraşul mare...remuneraţia lasă de dorit... . Am găsit o puşculiţă roz, cu capac din păcate. Un porcuşor roz :))...era dulce, dar cu capac. Vreau una fără! Ok şi din cauza oboselii, dar mai ales din cauza foamei nepotolite încă (deşi pizza aceea la 10 ron si nelipsitul pepsi (bleaaah) mi-au ajuns pentru o vreme), am revenit în acelaşi local...ceva cu "Spring...blabla"(era mult mai lung numele :D). Aflu că puteam da 5 ron pt un bilet ce mă ducea cu metroul toată ziua! Şi eu am dat 9 ron pe 6 călătorii :((...atât de trist!Încă simt frustrarea! Urăsc Bucureştiul! Lumea se calcă în picioare. Nu vreau să-l văd nici de Sărbători, nici în orele de vârf! Frigul canceros pătrunde până la pielea îmbrăcată în 5 straturi. Mi-e lene să scot fularul...oricum luăm colţul şi revenim la localul călduros. Mă simt ciudat. Sentimentele de vinovăţie, nesiguranţă şi instabilitate psihică mă urmăresc. Aş vrea să nu exist, dar sunt deja aici. Miroase a pizza. E moale şi caldă ca cea de dinainte, precis... . Mă plictisesc câţiva colegi. Aştept ceva nou...nu ştiu...poate acea privire. Au urmat cam 20 de minute de frustrare din cauza cartelei de metrou. Apoi a sosit. Privirea. Era perfectă. Perfect proporţionată. Nas perfect, ochişori perfecţi...guriţă perfectă... . Era ea, acolo, lângă mine, dornică să împartă cu mine aceleaşi sentimente. O vreau, ca prietenă, pentru totdeauna. Ea m-a făcut să ies din unghiul mort şi nemernic în care mă aflam psihic. Trenul era prea plin ca să mai ajung în compartimentul 10, dar încă...mi-e dor de ea. Atâta înverşunare pe locurile publice. Atâţia oameni care fac naveta de nevoie sau nu. Groaznic! Ghiozdanul meu cu două cornuri şi un portofel plin cu acte (şi aproape fără bani) părea un bolţar cam de 30 de kg. Fără să exagerez. Clădirile înalte, ca-n străinătate bănuiesc, mi-au dat fiori, trezindu-mă la realitate!Sunt în alt oraş. Ah...mai trebuie să ne înghesuim într-un autobus, două. Întoarceri, reîntoarceri... Plictiseală! Merg singură pe stradă. În faţă colegi, în spate colegi, la stânga şi la dreapta mea colegi. Eu sunt singură. Oftez! Dar nu-mi mai bat capul. Nu mai are sens. Cine mă vrea, mă vrea şi gata. Şi eu o vreau pe ea. O simt, atât de perfectă şi plină de...viaţă. Vreau să intru în McD, dar am mai fost azi şi am fost profund dezamăgită. Ador McDsul, din ardeal şi cam atât! Înghesuială în metrou! Nu fă poze!!!! îţi strigă disperaţii care păzesc metroul...de parcă ai putea face poze cu camera de filmat... . Miţura Arghezi, fără să exagerez...o babă lipsită de viaţă, trăind după reguli prea stricte pentru lumea asta. Se vede că vremea a uitat de ea. Nu respectă nici oamenii care o ţin în viaţă, lucrând pentru ea, să aibă ce cheltui, dar să mai respecte străini veniţi în vizită??? Nici o şansă!... Bun...şi am stat 3 ore să-i aud şi văd fiţele. Degeaba! Rupţi deja de oboseală, trebuia să schimbăm 2metrouri şi să ne înghesuim 70 de copilaşi, într-un autobuz cu bilete mai ieftine decât sunt în Cluj. Am ajuns la destinaţie în sfârşit...cu întârziere, dar am ajuns. Şi acu mare era minunea să-l aud pe Marius Tucă!!! Toţi cu întrebări etc, să apară în poze cu el bla bla...şi ...eu era să adorm la minunatul său discurs pe care parcă l-am mai auzit de o grămadă de ori chiar de la colegii mei, sau de la alte persoane nu foarte importante. Apoi rupţi de foame, am mers la Muzeul bla bla...nu-i mai reţin numele. De plictiseală am făcut doar poze... . Când am ieşit, bucuroşi că în sfârşit mâncăm şi noi ceva în acea zi, deşi era ora 17:24 şi încă nu mâncasem nimic, am aflat încă o veste proastă: Cantina la care trebuia să mâncăm ieftin şi mult, era închisă. Bun...mergem la restaurantul de peste drum de Muzeu. Restaurant recomandat ca ieftin. Ajungem acolo, totul lux, aveam o presimţire cum că totul ieftin se va termina în totul scump. Ne aşezăm toţi (vreo 60, că mulţi s-au pierdut pe drum),la nişte mese scoase din rai, sau din filmele cu bogaţi la nuntă. Primim şi meniul. Engleză!!!! Aşa că ridic frumos mâna şi cer unul în română, dacă au aşa ceva bineînţeles. Oricum, preţurile am reuşit să le înţeleg, şi mi-am dat seama că am intrat în localul greşit. La fel şi toţi cei 60 de studenţi care nu aveau mai mulţi bani decât mine, sau cel puţin nu de dat pe mâncare. Aşa cum am intrat, aşa am şi ieşit! Mai mare ne era ruşinea. Cel puţin mie! Nu m-am uitat în ochii angajaţilor...mi-era prea ruşine. A ieşit afară! Gata! Am scăpat! Până la urmă ne-am hotărât să mergem în gară, căci oricum acolo trebuia să ajungem în următoarele 3 ore. Şi de acolo ... mă reântorc la acea privire, perfectă, subtilă, adâncă... pe care nu o voi uita niciodată! Privirea aceea perfectă de fată curată! :(

Amendă cu puterea minţii!

Da ... sunt sigură că vă miraţi, iar mai ales că nu credeţi! Nici eu nu am crezut...dar mi s-a întâmplat, de aceea cred....nu ai cum să nu crezi, atunci când chiar se întâmplă aşa ceva.
O zi frumoasă şi liniştită! Somnul bun de după-masă, îmi face stomacul gol goluţ. Fac un duş fierbinte. Mănânc bine, căci nu se ştie când mai mănânc azi. Pierd timpul preţios făcându-mi o prietenă, pe mess. Pornesc cu o oră şi jumătate înainte de începerea cursului de engleză. Merg pe jos, căci nu-mi place să dau banii pe biletele de bus. Prima oră de engleză e jalnică. Profesorul tânăr, speriat şi înţelegător vorbeşte doar în engleză. Nu înţeleg o iotă. O tot stresez pe colega de lângă mine să-mi traducă. Cred că o şi enervez. Am o stare foarte adâncă de o agitaţie neaşteptată şi ieşită din comun. După discuţii lungi şi de neînţeles...proful ne lasă să plecăm. Aştept să iasă toţi din clasă să mă pot adresa domnului profesor. Îi spun că nu am înţeles nimic şi că în situaţia mea sunt mulţi. Mi-a dat nişte sfaturi, deci a încercat să mă/ne ajute. Îl salut şi pornesc la drum. Le sun pe fete. Ele vin cu 25-ul şi trebuie să urc şi eu de pe Memo, în acelaşi bus. Am o jumătate de bilet neperforat, dar ştiu că fac un "dus-întors" şi îmi iau un bilet întreg. Am bani mărunţi. Plătesc biletul şi îl pun în buzunarul de la haină. Aştept venirea busului. Fetele erau deja în el. Întârzie cam mult. Agitaţia se amplifică. Starea de greaţă şi dorinţă de trecere a timpului cât mai repede mă copleşesc. Aştept cam 20 de minute. Poate 15, sau poate chiar 10. Nu ştiu...timpul trece greu în asemenea momente. Ajunge busul. Compostez biletul şi îl pun la locul său în buzunar. Ajungem la destinaţie. Ne jucăm cu un câine mare...ciobănesc mioritic 70%, iar 30% ştie naiba ce o fi. E pufos şi are nişte ochi adânci, foarte foarte sugestivi. Se uită la tine ca un cerşetor în vârstă care cere milă. E draguţă. E căţea. După ce halim câte o brânzoaică fiecare (brânzoaică făcută de el, căci ea e prea comodă pentru a găti), socotim banii în funcţie de euro-ul din acea zi. Dăm banii, mai discutăm despre maşina nouă de spălat ce ne-o promiseseră şi apoi hotărâm să plecăm. Ne luăm rămas bun de la proprietarii chiriei. Sunt încântaţi...îi lăsăm "în pace", dar nu înainte de a face schimbul de id-uri de mess. Afară ne plesneste frigul. Tremur. Discuţia despre violuri, dispariţii şi bătăi ne alimentează frica. E beznă. Continuăm drumul. Staţia de autobuz e luminoasă. Parcă frica a mai dispărut. Nu vrem decât să ajungem odată acasă. În sfârşit ajunge 25-ul. Urcăm. Mă gândeam dacă să îmi compostez biletul sau nu. Fetele şi-l compostează. După o înjurătură scurtă îi spun să mi-l composteze şi mie. Mi-l compostează. Mi-l dă. Au aceeaşi formă. Al meu şi al ei. Îl pun în portofel, al doilea...după cel necompostat la un capăt, de care am amintit mai sus. Vine controlorul. Îl văd de departe. Dacă ştiam ce se va întâmpla...perforam partea necompostată a biletului ce-l aveam, căci vreme era destulă. Iau biletul. Al doilea după cel necompostat la un capăt. Îl întind controlorului. O frică mă străpunge. O teamă ieşită din comun. Ceva ce nu am mai întâlnit până acum. Mă gândeam că poate nu e acela biletul. Poate o fi altul. Poate e unul greşit. Deşi ţin minte perfect unde l-am pus şi că acelaşi l-am scos, nu era. Nu era bun. Biletul avea alte găuri, nu aceleaşi care le avea când îl vrificasem împreună cu colega mea de cameră. Ceva nu era în regulă. Ok. Trec peste, dar sunt din ce în ce mai agitată. Îi întind controlorului biletele câte le aveam la mine şi îi spun: trebuie să fie unul din acestea!!! Trebuie! Dar deja mintea mea îmi şoptea clar că nu mai are sens să mă agit. Biletul nu era nicăieri. Sau găurile s-au schimbat. Oricum nu e ceva logic. Aici sunt sigură că putea acţiona un singur lucru: puterea minţii!!! Nu ştiu de ce dar biletul acela nu putea să dispară doar aşa. Iar controlorul nu cred să-l fi luat. Nu avea de ce. Adică avea...foamea de bani. Dar nu cred să fi ajuns în starea aceea încât să-mi fure biletul şi să-l bage în buzunar sau să-l arunce. Şi atunci mă întreb...unde e biletul? Cine l-a schimbat, preschimbat sau mai ştiu eu ce? De ce a dispărut? De ce i s-au schimbat găurile? Cum se poate întâmpla aşa ceva, altfel decât cu puterea minţii? Mereu aveam frică de controlori...indiferent că aveam bilet compostat sau abonament. Mereu aveam oroare de ei şi mereu îmi spuneam: sper să fie bine! Nu că ar putea fi ceva rău! Dar e o teamă veche şi de demult, ca o traumă! Nu ştiu de ce. Şi iată, că deşi era totul logic şi normal...s-a întâmplat! A dispărut! S-au transformat...găurile! Ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să ţi se întâmple...sau: De ce ţi-e frică nu scapi! Clar...ne-a coborât din bus. Am plătit amenda, pentru care nu am primit chitanţă, bineînţeles! Şi în ciuda faptului că toate abia aşteptam să ajungem acasă, acum trebuia să mai facem o oră pe jos pentru a ajunge! Groaznic! Sau...or fi extratereştrii cei care mi-au furat/preschimbat biletul? Nu voi afla niciodată! :(

Schimbare de gand

Plăsmuieşti cu gândul o viaţă-ntreagă acea zi! Ziua perfectă pentru tine. Ziua cea mai fericită. Cea mai aşteptată. Cea mai plină de fericire. 20 de ani, 8 luni şi 17 zile, simţi, respiri, vezi, auzi şi doreşti aceeaşi plăcere, a iubirii, care ştii că se va întâmpla în minunata zi. După zile de agonie şi nesaţ pentru ceartă, pentru câştigarea dreptului de a-ţi dori atât acea zi, renunţi. Nu mai poţi! Clachezi! Este ziua conştienţei tale. E o chestie nouă. Să-ţi dai seama brusc, ca şi cum s-ar fi aprins luminiţa creierului tău, după ani de zile, că trebuie să renunţi, să nu te mai gândeşti la acea zi. Întoarcerea asta într-un viitor suferind nu are noimă, dar măcar scapi de asuprime. Asuprimea care-ţi lua dreptul la viaţă. Iar acum îţi ia dreptul de a mai exista. Atunci când lupţi pentru ceva şi nu poţi accepta o nouă idee, diferită, în inima creierului tău comunist, şi primeşti "un trinc", care susţine tocmai contrariul idealului tău, poţi spune că ai luptat degeaba! Atâţia ani aruncaţi în vânt, atâtea momente fericite la care te gândeai, atâtea lucruri frumoase, magazine ce-ţi aminteau de acea zi....totul trebuie să rămână un vis. Un vis trecut şi dureros, ce trebuie uitat. Acum trăiesc... ... ...pentru ce? Visul pentru care luptam, trebuie să-l alung din sufletul meu...din mine. Idealul la care visam se umple de rugină, o rugină grea şi apăsătoare, ce strică de obicei frumuseţea obiectului ce o poartă. Şi atunci mă întreb...vă întreb... cum vă construiţi idealul? Cum visaţi? Care este cel mai acceptabil vis? Care bineînţeles să se poată şi realiza. Încetez azi, aici, acum, să mai exist, renunţând la visul meu de-o viaţă. Doar pentru cineva care merită, dar nu are acelaşi vis. Mă gândesc cum pot să ajung să-mi schimb întreaga mentalitate. Cum pot să-mi doresc să trăiesc liber, fără iubire? Cum pot să trec prin încercările grele ale vieţii renunţând la tot ceea ce însemn...iubire pură, veşnică, adâncă, renunţând la singurul lucru care mă ţine în viaţă: dorinţa de a iubi şi a fi iubit, renunţând la unicul vis/ideal pentru care lupt...ziua în care, îmbrăcată în alb, voi fi cea mai fericită fiinţă din univers!

Suflu de noapte

Oricine poate crea viaţă. Eu distrug vieţi...mereu. Nesăbuinţa trăieşte şi respiră prin sângele meu. De ce să mai gândim dacă viitorul, care se defineşte ca fiind dureros în majoritatea cazurilor, este mereu unul sângeros şi... fără viitor. Nu credeam că o să mai spun asta vreodată. Dar dorinţa de sinucidere se amplifică, cu fiecare gând slab, fără de vlagă care-mi străbate sufletul. Nu pot să înţeleg mintea umană, cu toate vârstele ei. Nimic nu se compară cu realitatea. Nimic nu se compară cu modul de supravieţuire. Stăm pe loc gândindu-ne că va fi mai bine, dar totuşi...stăm pe loc. Nu mişcăm un deget. Sunt sătulă de incompetenţa voastră de înapoiaţi copilăroşi, fără cap şi totuşi cu destulă cultură generală. Tresar şi plâng amintindu-mi cuvintele tale dureroase. Vreau să scriu tot. Să-mi scriu viaţa. Dar nu îndrăznesc. Mi-e frică totuşi să o las să mai aştepte, pentru că mintea umană e fabricată să uite, păstrând doar esenţialul. Şi atunci mă gândesc ce farmec are o carte fără detalii? Prea copilăros, prea dureros, prea eteric. Jurnalul unei vieţi ... degeaba. Bun titlu? Am încercat să mă schimb... am încercat să gândesc diferit, să sporesc avuţia cunoştinţelor, să cad pradă iubirii din nou. O iubire falsă, fără viitor, ca toate celelalte care au trecut prin mine. De ce trebuie să gândesc atât de adânc o problemă... sau mai multe. Probleme inexistente încă, dar cu 99% şanse de apariţie. Turb gândindu-mă la creierul vostru slab dezvoltat din punct de vedere al viitorului foarte îndepărtat. Căruţe stranii mergând pe covorul roşu, aţi văzut? Dacă da, întrebaţi-vă de ce? De ce nu pot avea o viaţă simplă şi muritoare ca orice alt om? Calmul mă lasă. Din nou. Atracţia nu mai contează, ci persoana care îţi promite că te iubeşte şi că va fi acolo mereu pentru tine. Dar ce se întâmplă atunci când totul e o minciună şi te trezeşti singur, între patru pereţi viu coloraţi şi totuşi bătând a negru. Unde e lumina de vară din sufletele bietului muritor... de foame? Unde-s copacii verzi şi iarba zâmbitoare care te îmbie în fiecare dimineaţă să-ţi propui să mai rabzi o zi din viaţa chinuitoare...doar pentru...tine, pentru sufletul tău, pentru viaţa ta... ca să meargă mai departe. E atât de greu să simţi şi să constaţi că suferi de depresie temporară şi să nu poţi spune nimănui, căci nimeni nu te crede sau înţelege. Un suflet e viu...doar atunci când simte durerea. Fără durere nu ar exista scrieri uimitoare, demne de băgat în seamă. Privesc în tăcere...e amurgul anilor trecuţi peste mine. Încă o noapte pierdută...04:48, ora gândurilor destrămate. Urăsc ziua! E ca o pudoare veşnică. Număr fiecare secundă în speranţa că la sfârşitul infinitelor ore...zile...luni...te voi vedea. Sau nu? Te urăsc...da...te urăsc pentru că pot să ţin atât la tine. Pentru că gândul meu zboară prea departe uneori şi îi e jenă doar să te vrea şi atât. M-am săturat chiar să-ţi mai spun ceva. Ceva-ul nu are importanţă pentru tine. Îmi simţeam pulsul bătând, alături de tine. Tu m-ai învăţat să-l simt. Sunt mândră de capacităţile tale...dar totodată mi-e milă de tine. Milă căci ştiu cât de greu îţi va fi pe viitor în viaţă. Aş vrea să fiu lângă tine, să-ţi mai alung din suferinţă, când vei ajunge în fund...într-un fund foarte adânc... de prăpastie întunecată şi rece. Dar nu ştiu dacă voi rezista, sau dacă vei rezista tu, atât. Nu ştiu... Poate sunt prea mult influenţată. Influenţa ei, care mereu mă aduce la depresie. O urăsc. Am ajuns să stau la masă cu ea şi povestind ca-n vremurile decente, când totul părea bine, să mă trezesc ca dintr-un vis frumos şi să-mi spun: e o străină! O străină care m-a iubit din prima zi când am ieşit. Acea străină care mă iubeşte mult, mi-a stricat viaţa! A stricat totul din mine. Nu eram aşa...nici pe departe. Nu-mi pot imagina cum? Cum doar cu câteva cuvinte care îţi par absurde, ca mai apoi să le accepţi fără să-ţi dai seama, poţi schimba o stare de spirit, atât de mult şi într-un mod atât de dureros. Simt cum viaţa o ia la fugă de lângă mine. Nu mă mai vrea. Îmi doreşte doar moartea. Surprind tăcut şi aproape mut lacrimile ce se zbat pe obrazu-mi trepidând de plâns isteric. Îmi acopăr faţa în semn de protest... căci... nu vreau, nu pot...nu încă...îmi mai las puţin viaţa să-şi bată joc de mine...şi abia apoi...doar atunci... voi... . Sângele e de două ori mai activ, tresar...mă bat cu ganduri muritoare...vreau doar să visez...Doar visul îmi aduce linişte. Orice vis ar fi. Până şi coşmarurile mă fac să privesc altfel o nouă zi. Nu o mai văd disperată şi fără sens, căci mă gândesc la el... la visul meu de peste noapte. Ador noaptea...vreau... să visez. Doar... să visez!!! :(

Obsesie...

Nu ştiu să scriu în latină. Mi-ar plăcea...mi-ar plăcea mult. E păcat oare să vorbeşti despre suflete pereche? Senin îţi spun că sentimentul de vinovăţie n-o să se şteargă nici într-o sută de ani. Pauză de film. Păzesc scrisul... Prea multe sentimente. Pot să mai scriu multe propoziţii care încep cu P? Paul poate fi o problemă. Una neregulată. Nu acel Paul, e un altul... . Care e ideea? De ce nu pot avea măcar o futută de noapte liniştită? Sângele verde, plin de venin îmi străpunge vena subţire. Simt miros...miros de tarfă. O târfă sentimentală şi mai ales verbală. Târfă verbală? :)) sec.. Eşti acolo...departe...la mii de kilometri. Probabil încă te mai gândeşti la baba aceea râioasă şi plină de bube şi de neştire care ţi-a ghicit...adevărul...DA... am stat să cuget asupra faptului şi da...numai tu eşti persoana care-mi poate înţelege cu desăvârşire fiinţa. Să vedem cum porneşte tot... . O privire simplă care te face să râzi în hohote aspre şi să-ţi spui....pentru ăsta? Da...acest ăsta e mai important decât ţi-ai imagina vreodată. Privirea lui..sau nici măcar privirea...ochii...atât de calmi, calzi şi binevoitori încât nu poţi spune NU, mă fac să-mi pierd mintea. Nu te poţi împotrivi acelui suflet atât de rătăcit şi de fin care-şi lasă toată frumuseţea în tine, fără să înţelegi cum şi de ce te ajută. E minunat. Cochilie de sudori. Weekend amoros şi plin de urlete...urletele împerecherii, sunt atât tragige şi tulburătoare cât mai ales anonime. Te iubesc... am simţit asta din prima clipă. Am simţit că te vreau. Nu mi-a mai trebuit nimic. Atunci am văzut în viitor, era un viitor foarte îndepărtat şi arăta totuşi precum trecutul. Era patul "conjugal" la care am râvnit cu atâta poftă. Nu m-am înţeles niciodată. De ce pot să dau cu piciorul în suflete şi să le rănesc orbeşte...trădător şi de neconceput. Te vreau...dar nu pe tine...ci îţi vreau sufletul. Vreau să-mi aparţină doar mie. Vreau să fiu singura lui stăpână. Pentru că e al meu. A fost si va fi, la fel ca-n cealaltă viaţă. De ce te-ai ascuns după masca ta diavolească? Te-am pierdut din vina mea...dar încă te pot avea şi totuşi te pierd în continuare... De ce? ? ?

http://radiowhisper.com/


ascultati cu incredere :D

Minciuni fără sfârşit

Dacă ar fi să definesc "relaţie"...ar fi un gol imens. Nu reuşesc să mă înţeleg, nu reuşesc să înţeleg oamenii din jurul meu, nu reuşesc să-mi dau seama de univers, nu reuşesc nimic. Cred că sunt un suflet părăsit de minte, creier, sau ce se mai numeşte gânditor în capul unui om. De ce stările îmi vin pe moment şi nu le pot îndepărta decât în câteva ore, sau zile sau poate săptămâni, ani etc. Timpul nu zboară, ci se repezeşte...de ce? de ce anume vrea să scape? doar el ştie! Consum visul de 5 minute într-o oră fulgerător de repezită, apoi fac un duş simţitor. (duş simţitor definiţie = aştepţi fiecare picur să-ţi străbată pielea fină, te gândeşti...departe...mult prea departe ca o minte proastă să înţeleagă, simţi de un infinit de ori mai multă căldură în fiecare secundă pe care o trăieşti, eşti cuprins de o stare aparent inexistentă pe Pământ, şi da...uneori îţi curg chiar şi lacrimile.) Duşul simţitor mi-a dat o temă de casă. Este o temă grea. Mi-e ruşine să scriu despre ce e vorba. Nu atât pentru conţinutul ei, cât pentru gândirea nebună de care dau dovadă evidenţiindu-i conţinutul. Mi-e silă de mine. Sunt conştientă că o asemenea gândire mă omoară, e o moarte lentă, dar e. Depresia aceasta...nu-mi dă pace. Mă întreb dacă mă va lăsa vreodată să-mi trăiesc paşnic viaţa, să-mi pasc singură iarba verde, culegându-mi roadele. Capul mi-e împietrit de nebunie. O nebunie deşartă, amestecată cu ură şi foarte multă durere. De ce nu pot scăpa din labirintul depresiv şi mort? Întrebările mii îmi dau târcoale. Nu mă lasă nici o secundă. Şi acum...minciunile. Urăsc minciuna...nu ştiu de ce dar o urăsc cel mai mult pe lumea asta. Şi totuşi nu-mi place adevărul. Adică...îl prefer...în locul minciunii, dar mă doare...mă doare mai tare decât însăşi minciuna. Pot ierta o minciună, la fel cum îmi trece durerea după ce am aflat adevărul. E ...o ... nebunie curată. Distrug minţi şi nervi, fără să-mi dau seama. Simt că asta ar putea cauza singurătatea mea. Şi totuşi nu încetez. În continuu gândesc lucruri interzise, pe care măcar ar trebui să le ţin pentru mine. Dar nu fac asta. Şi e rău. Ce anume mă poate scoate din starea asta? Ce? Dacă există vreun leac...ajutaţi-mă...vă rog...mult de tot . :(

prostie sau neştiinţă ?

Există oare o naivitate mai absurdă şi mai proastă decât a mea? Atunci când toate dovezile strivesc realitatea, atunci când realitatea îţi dă un pumn în moacă pentru a te trezi din stupida visare, atunci când visul însuşi îţi schimbă teama, atunci când teama îţi dă târcoale şi nu te lasă să respiri, atunci când respiraţia e din ce în ce mai sleită de puteri, atunci când slăbiciunea pune o tot mai mare gheară pe umărul tău nevinovat, atunci când nevinovăţia însăşi se poate transforma în durere, iar atunci când durerea sălăşluieşte-n corpul rânced şi plin de păcate evlavioase, doar atunci...veţi crede dovada vie a existenţei unui suflet de copil.
De ce insistenţa copilăroasă? Ei bine... nu mă pot debarasa deloc sau deloc simplu de starea şi imaginea aceea. Nu mi-o doresc, ok? chiar nu mi-o doresc! Pentru ce starea infinită de viaţă roz? Pentru ce frumuseţea fiecărei clipe trăite? Toate trec, nu? Doar capul sec şi integru trebuie să se pezinte la datorie. Datorie? DA, poate datoria vieţii. A cărei vieţi? Cea pe care o trăieşti mecanic, precum ai învăţat de la strămoşi. O viaţă care oricum zboară şi lasă în urmă-i orice fir de nesperanţă. Oricât de nedrept eşti cu tine, oricât de multe ţi-ai ascunde, de fericire nu-ţi poţi bate joc. Să gândeşti sau nu? e ... câteodată mult prea complicat. Emoţiile şi frica trebuie lăsate la o parte. Dacă ceva se întâmplă e cu un scop, iar acel scop fie că scuză mijloacele sau nu, e un scop unic, care aduce un altul, şi un altul, şi tot aşa, până la scopul final: moartea. Ce poate fi mai frumos, decât cadoul acesta divin. Frică? pentru ce frică? E un dar! DA, unii spun că e divin, alţii că e diavolesc, dar e doar o uşurare. O uşurare sfântă. Nu poţi suferi în viaţa de dincolo, pe oricare parte ai fi! căci cei din rai suferă dacă tu eşti în altă parte(în iad de exemplu) (indiferent cine ai fi TU) şi automat atunci ei nu mai sunt fericiţi(deci nu-şi merită raiul), asta însemnând că nu poate exista rai şi iad, ci ori iad, ori rai, ambele dominând, unul sau celălalt dominând...sunt simple povestioare spuse adulţilor (pentru a-i prosti)şi copiilor (încă de mici), pentru a nu trăi liber, ci mecanic, după anumite reguli, clare, pe care dacă nu le respecţi....vaaaaaai vine moartea cu coasa după tine, ha ha ha...ce glume :-j. Oricum, pentru ce lumea asta seacă? lagăre de concentrare? sicrie? Toate sunt mofturi americăneşti. Şi dacă un popor e mai bogat nu înseamnă că e neaparat deştept. Ci doar mult mai numeros şi avar pe deasupra. Eh...şi dacă banii ne vorbesc, să le spunem şi noi: moarte bună!

Mascarici intortocheat

Ei...si ce? lumea se schimba oricum. Imi place tenta de sarcasm din minciunile unora. Imi place schimbarea de comportament la auzul a simple cuvinte. Au trecut zile...intregi... o saptamana se transforma in infinit. Momentan domneste calmul. Ma intreb cat voi mai putea tine ascunsa fiara aceasta banuitoare si plina de ura. Navalesc in ganduri desarte. Ma bucur sau nu de nereusita. Oricum e tot una si e cu doua taisuri. Stii...chiar daca nu reusesti tot ce ti-ai propus, nu inseamna ca asta e neaparat rau. Uneori poate deveni inzecit mai bine. Imi simt inghitzitura. E umeda si artzagoasa. As prefera sa nu ma sece de tot. Si totusi nodul acela... parca vrea sa-mi ia viata. Fumez ? nu...si totusi sunt banuita ca o fac. De minciuna negandita: "ti-am gasit in geanta bricheta". Ok...stiu...e putin ciudat ca un nefumator sa aiba mereu bricheta la el pentru..."cazuri de urgentza", sau sa faca colectie de brichete...da...dar...totusi...ce cautai in geanta mea? cati bani mi-ai luat? Oh..e trist. Sa nu poti avea incredere in nimeni pe pamant. Nici macar in propriile creaturi care ti-au dat viata. Si care pretind ca te inteleg dar defapt raman la vesnica si trista mentalitate ceausista. Ne reintoarcem la vremurile grele? Zambim la singurul kg de cartofi care ni-l putem procura pe cartele. Da...e singura modalitate. Sau ar mai fi una...doar una. Aceea de a fugi. Acum ramane de vazut incotro fugi. Poti fugi pe un alt continent (singurul mai relevant ar fi America dar americanii deja au construit lagare de concentrare si cosciuge, deci nu e tocmai ok acolo), apoi ar fi o alta tzara din Europa, care din ele? aceea care abia se mai tine pe "picioare" din cauza crizei? Sau da...ar mai fi o singura si prea nevinovata varianta...lumea...de dincolo. Poti fugi acum acolo. Toata lumea o face si toti vor ajunge acolo, mai devreme sau mai tarziu. Oricum, decat sa te chinui intr-o viata mult mai probabil fara viitor, fara placere, unde nu exista putere, bani si alte prostii omenesti decat pe baza de mita. Unde dragostea pura si sincera e uitata pe veci. Unde fiecare specie incearca sa-si omoare urmasii, Dumnezeu stie pentru ce? De ce? pentru ce? sa mai traiesti...? Lupti impotriva gandurilor tale. Lupti cu tine insuti. Dar simti inevitabil cum gandurile-si iau zborul si cutreiera doar ceruri fantasmagorice, pline de ceva inexistent...pline de o viata falsa. Te bucuri de fiecare clipa nepamanteasca pe care o poti trai doar cu mintea. Sorbi incet ceva colorat inchis...maro...spre negru ...ceva ce nu e cafea si totusi seamana. Ceva dulce care te face sa simti ca inca traiesti si-ti poti combate mintea si o poti face in asa fel incat sa-i multumesti Lui sau lui (lichidului) ca inca ceva mai are sens, mai domneste si mai respira in tine. E farama de libertate pe care doar corpul tau o poate simti. Dar, e ceva mirobolant, caci farama aceea e gandul, viata, coloritul, linistea, nadejdea, iubirea pura si insusi sufletul. Simte respiratia profunda, adulmeca gustul delicios, pastreaza-l in minte, suflet, corp si chiar pe pupilele gustative. Bucura-te caci inca e bine! Traieste si viseaza caci nu e pacat! Zambeste si elibereaza-te de nervi oricat de mult te-ar cuprinde. Clipeste fiecarei clipe a vietii. Traieste doar in prezent...viitorul nu conteaza...viitorul va veni...dar inca...nu conteaza!

harababura...

Ei bine...viata e in continua schimbare. Si sa vrei sa traiesti in rutina de zi cu zi nu ai cum. Dar mai proasta e poanta cand traiesti intr-o lume, rasfatzata si plina de iubire...si ti se naruie totul in cateva zile. Fantastic! Si nu e vorba de probleme...vorba vine...de ce sa ne gandim la problemele pe care nu le avem.
Lasand trecutul la o parte, prezentul se coloreaza, modifica si ia forma trecutului. Fara sa vrei. Doar...o face.
4 saptamani pline. 4 saptamani iesite din comun, dovada clara a tinutului fantastic, a raiului, a tot ce e mai bun. Si totul, totul se naruie...de ce? Pentru simpla dragoste de casa.
Nu mai stiu sa scriu. Prea multele ganduri imi dau tarcoale aiurea. Prea multe... Trebuie doar sa scap de ele. Sa le enervez ca sa le pot pocni.
Iti ajunge sa privesti doi ochi ca sa inceapa lacrimile sa curga siroaie. Aud o voce care-mi spune numai de bine. Dar cum pot crede asa ceva? Viata e mai complicata decat credeam. Mult mai complicata. Nu poti merge sa spargi o banca si sa nu mai ai treaba toata viata. Nu te poti duce nicaieri, sa-ti petreci ultimul calm, ultima picatura de om normal. Depresia joaca feste lumii intregi.
Totul se trage de la lipsa banilor. Banii...hmm o bucata mare, urat colorata, poate distruge in masa. Nu credeam asta.
6 sau 7 oameni din Romania se sinucid zilnic. Nu, nu are legatura cu idul meu. Dar vestea m-a socat. Cateva cuvinte vreau sa-i adresez si fetei cu parul de foc.
Eram micuta, visatoare, doream sa devin cantareata. O aveam ca idol. Pur si simplu semanam. Semnul de langa buza, numele (desi m-a socat sa aflu ca nu o chema asa ...si mum imi pusese numele dupa al ei :)) ), ochii calzi, increderea, dragostea de oameni, aprecierea oamenilor.
Pe zi ce trece nervii se lasa tot mai greu controlati. Esti distras si nu realizezi. Dar o ura interioara se naste cu tine...inca de cand ai deschis ochisorii primului rasarit de soare galben. Mananc un mar. Nu mai am chef sa scriu. ... .

Vacanţa trebuie să-nsemne muzică! Muzica....înseamnă viaţă! Trăieşte la maxim prin muzică de calitate! Încearcă la Peninsulă! :D

indignare vacanţioasă

Am aşteptat atât! Da, ştiu că mai pot aştepta încă puţin! Erau doar emoţii crescânde...din ce în ce mai crescânde. Tremuram la gândul atingerii tale de nedespărţit. Simţeam pulsul cum mă părăseşte. Era greu să urmăresc un singur rând din amărâta carte ce mă aştepta de 3 luni. Gânduri foarte vinovate mă priveau...le priveam şi eu, iar apoi adormeam, "căăă doar, va fi bine"! Încă covârşită de emoţii incendiare, primesc un telefon. Absurd şi sec. Trebuia să-mi amân toate simţurile, trebuia să le amân cu o zi. Doar că acea zi...s-a prefăcut în zile... . Da ştiu, nu are importanţă şi nu te poate preocupa. Gândurile sunt năvăliri sentimentale. Starea de vomă ce-o simt de câteva zile nu mă îngrijorează. O uşoară gălăgie se adună în stomac. Sunt doar maţele, rupte în gură. Vor tăcea, la fel cum fac şi eu. Am ajuns la trista concluzie că e mai bine să taci! Mult mai bine! Încă mai aştept...un telefon. E greu să simţi, cred, sau să suni atunci când simţi...sau...poate sufletu-mi e prea posesiv. Concluzie: nu lăsa să te doboare dependenţa! Sec. Inutil. Fărâmicios, dar paşnic şi mereu roditor. Succes!

De ce indignare? De ce nu? Mereu ploaie? De ce? Mereu umezeală în aerul arid. Asta e! Trebuie să rabzi şi tu. La fel ca noi toţi. Trebuie ... trebuie ... trebuie ... .

nervi de loc.

E pacat sa vrei sa faci bine? Exemplul tau nu e banalitate ci sfintzenie, da! dar, gandeste-te doar la faptul ca altii ar dori mult mai mult sau poate nu arata ca doresc si totusi...
oh...nu...nu stiu...vreau doar sa fie bine. Pentru toata lumea. Impart acum sufletu-mi in trei bucati egale. Una e pentru ea, caci ii mai dau o ultima sansa...nu, defapt e o prima sansa, caci mereu i-am refuzat una! Stiu ca ma iubeste si vreau sa-i ofer sansa ce i-am starpit-o radical si primordial inca de acum 13 ani, sau asa ceva. Strabat eternul gand milos, caut ratacitor printre ganduri, ma zbat intre da sau nu? azi sau data viitoare? bine sau rau? bani sau fericire? joc sau comanda online? placere totala sau partiala? tremur fioros si rece sau cu tenta de cald? E aiurea. Nu-ncerca sa ma intelegi. Nimeni nu poate si nimeni nu va putea intelege vreodata femeia caci dupa unele studii nici chiar EA nu se poate intelege pe sine.
Sters. Sec. Aspru. Amar. Nimic cognitios, nimic semiotic, nimic vesel. Vestile proaste se tin lantz. Nu vreau sa bat a paguba in calea ta. De ce sa-ti lasi viata la o parte pentru un amarat ca mine? Nimeni nu merita. NIMENI. Si da, stiu ca sunt un NIMENI, dar in cazul de fatza nici macar NIMENI ala, nu merita.
E stressant (cu doi de s s ca asa vreau eu, da?) si totusi calm. Se zbat doua contradictii in mine. Cea paterna cred ca ma vrea vicioasa si negativa, luptand impotriva maternului. Calmul imi joaca feste. Precum un nebun in teroarea-i proprie, sau un absent in culoarea-i vie, asa-mi tarasc copacii vegetativi prin viata. Nu vreau sa creez obligatii, dependenta, iubire, ura, dezgust, speranta, lacrimi, tacere, renuntare, neacceptare, dezmatz, greatza ... si lista ... ghici? ar putea continua la infinit! de parca nu ai sti?

Dezamagire. Ce cuvant stupid. Poate nu cred in el. Poate. Poate voi continua vreodata. Dar acum nu! :) .

si, .

Durere de cap? prea obositor pentru mine. Prea simplu si prea sec. Doctorul nu e o solutie, defapt nu mai exista, nu mai respira sau nu merita sa o faca.
Sa te cred sau nu?
Traiesc o viata palpitanta. Lumea mea fictionala sta in cartile citite nu demult, chiar azi. Ador sa patrund fiecare rand. Ador sa fiu acolo in miezul actiunii. Sa traiesc aceleasi drame, sa plang, sa mor chiar odata cu personajele. As dori sa citesc o viata intreaga si doar atat. A,da! si uneori sa scriu, sa scriu mult, sau cum spunea o profesoara sa scriu exact ce simt in acea clipa, in acel moment, in acel minut. O muzica clasica, usor melancolica imi strabate timpanul, singurul sociabil, ma face sa tresar, sa-mi amintesc, sa imi largesc degetele pentru a atinge fiecare tasta, usor, fara sa o strofoc sau sa o ard, sau topesc. (caci ultima-mi tastatura s-a topit :)) :D) Creieru-mi se delecteaza. Muzica pusa pe repeat e de o calitate pretentioasa. Ma intreb acum, in aceasta clipa, de ce oamenii nu suporta sa se repete o melodie? sau sunt prea putini care accepta asta. Foarte putini. Am avut febra. Poate inca mai am, dar nu am de gand sa ma tratez decat cu vesnicul paracetamol care costa (exagerat) 8 lei. Ea, a avut o zi semi pretentioasa. M-am bucurat pt sufletul nobil in care aveam mereu incredere. A venit sa ma viziteze. Mi-a facut placere sa vbesc cu ea. Mi-a facut cea mai frumoasa surpriza din ultima perioada, calcand in picioare viata mea seaca si monotona. Acum... scriu doar pt tine. Doctorul meu sufletesc ;)) Stiu ca ai sa citesti, chiar maine, poate. Ai dat dovada de cea mai puternica tarie de caracter. Iti multumesc ca mi-ai demonstrat ce inseamna sa induri, sa suferi si totusi sa nu-ti pese. Pentru ca se poate... ... ... Iti mai multumesc ca nu m-ai uitat dupa atata vreme si ca inca ma consideri un prieten. A da, m-am saturat de ipocrizia vesnica de "prietena" sufleteasca sau whatever. Nu exista! IN FEMEIE nu poti gasi niciodata un BEST FRIEND!ascultati-ma! Niciodata! S-a demonstrat, clar si cu tarie. Nu va incredeti in muieri! Nu merita....cel putin voi fetelor mai slabute sufleteste, care puneti botu' usor. Am incheiat si capitolul acesta. O sa-mi dati dreptate mai tarziu. Stiu asta. Pot chiar sa pariez. Cea mai sfanta icoana de pe lumea asta e IUBIREA. Daca o fi existand si ea ;)) Iubirea??? sau amagirea vesnica. E cam aceeasi chestie. Oricum trebuie sa taci si sa induri. Sa te bucuri de acel zambet, sau sa plangi de nerabdare, durere, dezamagire. Nu poti face fatza tuturor cerintelor pamantesti. Poate daca as avea acum 8 ani, as sti ce sa fac cu viata mea. Imi pare rau cand vad ce am facut din viata mea. E un ghiveci de sentimente, ipocrizii, minciuni, dorinte desarte. Si cam atat. Doar atat. Sper doar ca urmasii mei, cititorii sa se gandeasca foarte bine la alegerile pe care le iau in viata. Si sa fie condusi doar de suflet, simtire, inima. Gandirea nu rezolva nimic. Nu poti iubi gandind ca va fi bine, aia e clar. Trebuie acel ceva din prima. Oricine ce ar zice. Si daca acel ceva pare de nerealizat, nu va amagiti singuri...niciodata n-o sa mearga. Imi doresc sa scriu. Sunt impinsa in continuare de repeat`ul meu winampagiu. Parul imi e ud. Am jurat ca nu o sa mai dorm niciodata cu parul ud. Acum astept sa se usuce. Te gandesti ce am? Dar stai...poate nici nu ai indraznit sa ajungi pana aici cu lectura. Daca ai indraznit iti spun doar : felicitari! sincere felicitari ;) Ochii imi sclipesc a ceatza. O ceatza densa si aspra. Sunt constienta ca nimic nu-ti poate face rau, decat propria gandire, propriul creier...am scris despre asta. Si totusi in continuare gandirea-mi e posedata de un firicel de gand negativ. De ce? pentru ca muzica e buna, e pe repeat, si-mi place (desi cunosc o persoana care m-a rugat sa o schimb dupa vreo 30de ascultari :D). Clar azi am gandul nebuniei in sange. Il simt asa veninos si rece cum imi strabate vena plina de rautate. Ea, chiar acum s-a scarpinat pe mana dreapta in partea opusa cotului, asta, insa, nu inseamna ca nu poate sa tasteze inca, cu aceeasi sinceritate si precizie. Verosimilitatea imi dadea bataie de cap, pana azi. Sper sa va placa sa va contemplati cu adevarul. Oscilez. Intre traire si adevar nu poate fi semnul egal. Niciodata. Mereu sunt in contradictoriu. Ma gandesc inca la cea care m-a ingrijit ca pe propria fiica. Ii face cu mana, de aici de pe pamant. O saluta in cerul intunecat si sec. De ce nu o lasa sa se odihneasca? Pentru ca stie ca a iubit, si nu a cedat socialismului infect in care traim. Poti sa judeci pentru robotizarea care ne e introdusa in sange inca din prima noastra zi de viata pe acest pamant? Nu! Nu te poti lupta cu sacrul inexistent. Caci mereu o sa castige. Si inca pentru o persoana mai repet: era ceva, da, demult, dar a murit...odata cu ingratitudinea ta. Da, stiu!STIU! ca nu stii ce-nseamna ingrat! Dar te rog macar acum...foloseste Dexonline.ro ;) bafta! :)

fara cuvinte...

Turbulenta mintala. Din nou. Nu pot sa scriu decat acum, cand vremea sta sa dezlantuie sfarsitul lumii. Simt iar fiori. Fiori reci si seci, ca-n ziua aceea...dureroasa, in ziua in care lucram la un desen banal pentru o fiinta mereu vie in sufletul meu. Desen facut cu dragoste, intr-o zi de iarna tarzie, cu ploi marunte sau nori parfumati cu negru. Apa clocotea in oala imensa. Zgomotul produs de apa ce a erupt si adierea rece ce patrundea de afara, mi-au creat acei fiori adanci. Pielea mi-era de gaina. La fel ca acum. Aceeasi senzatie. Fix aceeasi. Urasc zilele precum aceasta. Nu ma pot hotari. Alb sau negru. Rau sau bun. Iarba sau tutun. Demon sau inger. Alcool sau lectura. El sau el. Grea decizie. Inca te simt. Esti in inima mea si orice ar fi nu te voi putea scoate niciodata de acolo. Nu credeam ca o sa simt asta vreodata. E destul de tragic. Ma napadesc amintirile. Sunt fericita si totusi vreau sa fii alaturi de mine. Faci parte din nefericirea mea. Esti partea intunecata, care vie nu va mai putea deveni niciodata. :( Frig. Ploaie marunta. Un om vorbind la telefon. Nu aud indeajuns. Nu aud nici tremurul vocii inimii mele. Simt ca ceva nu e in regula, desi ar trebui sa fie. Cu tine sunt fericita. Doar cu tine. Rad mult. Asta banuiesc ca e bine. Dar azi nu, nu azi, poate maine, dar azi nu. Am crampe. Ascult "Cea mai frumoasa zi". E frumoasa ca e trista. Imi place ziua de azi. E totul trist si rece. Ador zilele acestea. Nimeni nu ma poate intelege. Dar am nevoie de aceste momente, de aceste zile...e ca si cum ai porni de unul singur, la drum, sa-ti "indrepti" gandurile. Visez cu ochii deschisi. Lenevesc. Nu ma satur de mahjong. E prea frumoasa piesa: si-atunci te-ntreb mai stii? cea mai frumoasa zi...a fost atunci cand...nu ma puteai minti. ... Sunt constienta ca va trece si ziua de azi. Va trece si tristetea, o voi lasa in urma. Parca nu vreau. M-am obisnuit atat cu ea. Face parte din mine acum. Nu vreau sa supar pe nimeni. Nu-mi place sa ranesc persoanele din jurul meu. Caut raspuns la intrebarea fara raspuns: de ce? Bineinteles il caut degeaba. Ma gandesc doar la cele doua persoane importante din viata mea. Pot face o distinctie clara. Pot delimita binele si raul. Se surprinde placut binele fata de rau. Sunt cu si aleg mereu binele. Dar raul din mine nu-mi da pace. Cred ca dracusorul imi sopteste la ureche uratenii. Il dau jos de pe umar, cu mana dreapta. Gata! L-am alungat. Oare imi va da pace? NU. Caut in suflet. E tot acolo. Raul ce nu-l pot uita. Ce nu-mi da pace. Nu mai vreau sa fac parte din rau sau sa fiu cu el, sa fiu el. Am reusit sa raspund la cea mai grea intrebare care mi s-a adresat vreodata. Am raspuns pozitiv, caci asa simteam. Nu poti comanda sufletului, la fel cum nu-l poti invinovati. Vreau sa-mi dai pace. Vreau sa te alung departe de simturile mele. Vreau sa nu te mai visez, caci nu ai aparut demult in basmul meu, dar acum...de ce acum? ai reaparut...? de ce? Vesnica intrebare... O urasc. Suvitele decolorate stau lenese si ele, pe pieptul meu micut si frant. Doream albastrul potrivit pentru ele. Nu reusesc sa-mi implinesc micile capricii. Doar visele cu adevarat mari. Am luptat pentru ceva toata viata. Acum am acel ceva. Il am in maini, si totusi...nu sunt sigura daca il pot pastra si accepta alaturi de mine. Poate doar nu sunt obisnuita cu prea mult. Nu sunt obisnuita cu binele... Vreau sa scap din vraja gandurilor. Ele ma ucid, cu zile... ... ... .

Idee privita.

Ideea-mi penetreaza gandul. Incerc din rasputeri sa inteleg natura umana. Zilnic ma intreb cum gandesc barbatii si apoi cum gandesc femeile. Totul e un mister. Pasa buna e ca acum nu mai gandesc despre masa de femei/barbati, ci, dupa cum ar fi logic, incerc sa interpretez fiecare om in parte. Caci fiecare ne nastem cu acest dar: de a fi diferiti. E adevarat ca unii fac anumite greseli. Si mai adevarat din pacate e ca altii ii copiaza. Astfel se creaza tendintza de a pune femeile/barbatii in aceeasi oala. Ideea e ca ei nu vor fi egali niciodata, si nimeni niciodata nu va putea spune : cunosc sexul opus. Nu exista asa ceva, decat : cunosc fiecare persoana in parte, prin felul de a fi, gandi, etc etc.
Incep sa ador viata. Traiesc din cautare. Caut un spatiu verde, il gasesc si admir, trec mai departe, dau de un cuplu indragostit, ma intristez...cateva secunde, caci imi trec in acel moment doar clipe dureroase, dar trece...apoi caut agitatzie. Vad lumea ingrozita. Fiecare are ceva de facut. Unul se grabeste spre lucru, altul spre scoala, altul la piatza. Pacat ca nimeni nu sta pur si simplu sa OBSERVE. Se invart 100000000000000000000000000000000000000000012345698212555 de lucruri in jurul nostru. Asta incluzand si gandurile, care stiti ca sunt nenumarate intr-o zi :D. Aleg cu privirea minunatziile Clujului. Si totusi acum sunt cu gandul la casa. Si nu, nu mi-e dor de familie. E urat sa spun asta, stiu, dar e purul adevar. E foarte adevarata vorba aceea: nu-ti dai seama ce ai langa tine, decat atunci cand ai pierdut acea persoana. Foarte adevarat. Si trist in acelasi timp. Nu stiu daca ati vazut filmul Perfume : the story of a murderer. Daca nu l-ati vazut va sugerez sa o faceti. E genial :D. La fel ca personajul principal din acel film, care are simtul olfactiv foarte dezvoltat, la fel ma simt si eu...dar nu doar cu simtul olfactiv dezvoltat, ci cu toate simturile. Parca gandesc in 5D :))...e mai mult decat emotzie...e simtz puternic si nemilos. Vad florile si pot spune ce gust au. Simt mirosul mancarii si iti spun cum arata, bineinteles totul imaginar. Nu stiu daca exista toate lucrurile pe care mintea mea le poate percepe in adancimea lor, dar daca nu exista, ar trebui inventate. Pacat ca nu m-am nascut savant... .

mangaiere dureroasa ...

Simt frigul patrunzandu-mi prin pielea fina. Si-a facut o rana atat de urata si adanca, incat imi ajunge pana la inima.....da..... si o strapunge grav. Sunt fiorii mortzii, sunt fiori ai durerii provocate de suferintza unei pierderi.
Te-am pierdut acum 11 ani... tu fiintza cea mai importanta din viata mea. :( de atunci parca sunt blestemata :( de ce nu esti aici? sa-mi fii alaturi, sa ma sustii in tot ce fac? de ce nu esti sa imi spui ca fac bine si atunci cand gresesc . :|
Aceiasi fiori seci :|... de acum 11 ani si o saptamana :(.... ii resimt si-mi strapung creierul. Te iubesc...INCA... :(

inimaginabil....

E mai mult decat aiurea...e insuportabil X(X(X...
fiecare seara care ar fi trebuit sa fie "seara fetelor" sau " seara distractiei" sau "seara ideala" bla bla....reuseste sa fie pana la urma un MARE SI CACAT EShEC :|
Nu mai suport noptile-n care vin cu lacrimi in ochi din oraas...:|

Totul e placut la atingere...totul e placut la vedere...drumul e mai mult decat pustiu "nimeni pe drum" genial aratat...doar o patima...o pacatoasa....strabate intreaga strada... . Lacrimi sfinte dar amare strabat obrazul iritat...gandurile zboara anapoda la dorintza de a fi langa cineva....cineva care sa fie mereu aproape, sa-l simt pana in maduva oaselor, sa-mi strapunga suferintza cu dragoste deplina...sa fie acum, aici, in acea clip de durere pura si desavarsita.
Doar....m-am saturat de nopti planse, de durere eterna :((
"Asta mi-am dorit" vesnica replica pe care o regret amarnic...si de care nus tiu cum sa scap...sta in gat ca un mar eternal si plin de ...de...de...jeg :((
M-am saturat :((

without soul

Ieri...alaltaieri...azi...zile mai mult decat pierdute din viata-mi sacra :|
Nu voi putea intelege niciodata fiecare gand sau pas de sex masculin.
Credeam cu tarie ca nu mai exista IUBIRE...din prea multe dezamagiri :| ... apoi a aparut EL sa ma intarate....sa ma faca sa-mi doresc iubirea din nou. Am trait alaturi de EL clipe geniale...dar distantza...oh proasta de distantza m-a facut sa-mi pierd mintile...il acuzam mereu de....:-< de ceea ce avea defapt sa fie adevarat :(
Imi place sa respir profund alaturi de el, imi place sa ma stranga in bratze in felul lui "jegos de aratos", imi place fiecare clipa alaturid e el, cand e cu MINE, suntem NOI, fara nimeni altcineva...as vrea ca totdeauans a fie asa...si cand suntem inconjuratzi de prieteni...de lume.....mereu vesnic..pt totdeauna...dar .....el nu vrea...nu voia deloc asta...nu ma voia pe mine
Ma facea sa cred ca sunt a lui si el e al meu...ma facea sa-mi doresc sa-mi petrec nu una (actuala) ci 10 vieti alaturi de el...era singura comoara pe care o doream si caruia puteam sa ma descarc si sa-i spun absolut tot si orice. El insa ma lua de...habar nu am ce si nu mai vreau sa ma gandesc :| :-<
Vreau doar sa uit fiecare parte, vreau sa infrunt prezentul si sa merg spre viitor cu capul sus si plina de mandrie, nu pot insa :(
Ma simt foarte vinovata, caci l-am bagat in sufletul meu, si l-am distrus.
Nu mai pot sa pretind ca exista iubire....cuvantul acela imi provoaca repulsie...imi era greu sa ii soptesc la ureche...sa-i spun ca il iubesc.....nu am facut-o...pentru ca nu credeam ca exista inca....trebuia sa ami astept sa fiu sigura....trebuia sa nu incalc regula :-< si totusi am facut-o....i-am spus cuvintele acelea care....au distrus toata relatia mea...a lui....a noastra 8-|
Jur sa nu mai folosesc cuvantul acela (in mod serios) decat atunci cand voi fi in fatza altarului (daca voi ajunge acolo vreodata) :-<

Las acest necaz aici acum. E mult prea scurt. E fara rost. Dar trebuia sa ma descarc :) Cred ca prietenii-mi sunt satui de poveste ;))

Suflet mai mult decat frant

Cat de naspa te poti simti cand fostul (de care nu demult te-ai despartit) nu se gandeste la tine...ca la o posibila impacare pentru ca despartirea a fost o mare prostie oricum....ci se gandeste si inca si cand era cu tine...la fosta lui :|
Nu credeam sa o mai ajung si pe asta 8-|
Adica....cuvintele frumoase de dimineatza, sarutul oriental, ochii care te privesc dorind sa-ti spuna : TE IUBESC, totul mai mult decat perfect;...toate acestea....i le spunea EI...:(( i le spunea cu atata drag si ardoare, cu atata bucurie in suflet pana la prima dezamagire.:|
Si apoi o ia de la capat cu altcineva...aceleasi cuvinte...aceleasi fapte...acelasi TOT... :|
Nu inteleg...chiar nu exista diferentze intre oameni :-?? chiar nu mai exista sentimentula cela..de...de.. :(( 4 sick sick god :(
Nimic nu-mi mai poate sta in calea nebuniei :|
Am clacat
Sunt un om MORT care umbla...adica o mumie subreda ce sta sa cada.
Mai mult decat un suflet rupt in miliarde de cristale de cioburi, am acumulat nerabdare seaca si mai ales neincredere in TOT ce inseamna OM :|
Mintea imi e atat de paralizata incat am nevoie de o continua si bolnava comunicare INTRApersonala ( pt. cei care nu stiu e comunicarea cu sine (cu tine insutzi) ).
Bafta asupritzilor iubirii ! Va doresc tot binele din lume...asta daca o sa-l aveti vreodata :-j ca pentru mine si mai ales inima mea...binele a murit PT TOTDEAUNA ;)

Seara intarziata

Nu-mi raman decat scurte cuvinte : plansul, rasul si surprinderea mereu vor merge mana in mana in viata mea!