Amendă cu puterea minţii!

Da ... sunt sigură că vă miraţi, iar mai ales că nu credeţi! Nici eu nu am crezut...dar mi s-a întâmplat, de aceea cred....nu ai cum să nu crezi, atunci când chiar se întâmplă aşa ceva.
O zi frumoasă şi liniştită! Somnul bun de după-masă, îmi face stomacul gol goluţ. Fac un duş fierbinte. Mănânc bine, căci nu se ştie când mai mănânc azi. Pierd timpul preţios făcându-mi o prietenă, pe mess. Pornesc cu o oră şi jumătate înainte de începerea cursului de engleză. Merg pe jos, căci nu-mi place să dau banii pe biletele de bus. Prima oră de engleză e jalnică. Profesorul tânăr, speriat şi înţelegător vorbeşte doar în engleză. Nu înţeleg o iotă. O tot stresez pe colega de lângă mine să-mi traducă. Cred că o şi enervez. Am o stare foarte adâncă de o agitaţie neaşteptată şi ieşită din comun. După discuţii lungi şi de neînţeles...proful ne lasă să plecăm. Aştept să iasă toţi din clasă să mă pot adresa domnului profesor. Îi spun că nu am înţeles nimic şi că în situaţia mea sunt mulţi. Mi-a dat nişte sfaturi, deci a încercat să mă/ne ajute. Îl salut şi pornesc la drum. Le sun pe fete. Ele vin cu 25-ul şi trebuie să urc şi eu de pe Memo, în acelaşi bus. Am o jumătate de bilet neperforat, dar ştiu că fac un "dus-întors" şi îmi iau un bilet întreg. Am bani mărunţi. Plătesc biletul şi îl pun în buzunarul de la haină. Aştept venirea busului. Fetele erau deja în el. Întârzie cam mult. Agitaţia se amplifică. Starea de greaţă şi dorinţă de trecere a timpului cât mai repede mă copleşesc. Aştept cam 20 de minute. Poate 15, sau poate chiar 10. Nu ştiu...timpul trece greu în asemenea momente. Ajunge busul. Compostez biletul şi îl pun la locul său în buzunar. Ajungem la destinaţie. Ne jucăm cu un câine mare...ciobănesc mioritic 70%, iar 30% ştie naiba ce o fi. E pufos şi are nişte ochi adânci, foarte foarte sugestivi. Se uită la tine ca un cerşetor în vârstă care cere milă. E draguţă. E căţea. După ce halim câte o brânzoaică fiecare (brânzoaică făcută de el, căci ea e prea comodă pentru a găti), socotim banii în funcţie de euro-ul din acea zi. Dăm banii, mai discutăm despre maşina nouă de spălat ce ne-o promiseseră şi apoi hotărâm să plecăm. Ne luăm rămas bun de la proprietarii chiriei. Sunt încântaţi...îi lăsăm "în pace", dar nu înainte de a face schimbul de id-uri de mess. Afară ne plesneste frigul. Tremur. Discuţia despre violuri, dispariţii şi bătăi ne alimentează frica. E beznă. Continuăm drumul. Staţia de autobuz e luminoasă. Parcă frica a mai dispărut. Nu vrem decât să ajungem odată acasă. În sfârşit ajunge 25-ul. Urcăm. Mă gândeam dacă să îmi compostez biletul sau nu. Fetele şi-l compostează. După o înjurătură scurtă îi spun să mi-l composteze şi mie. Mi-l compostează. Mi-l dă. Au aceeaşi formă. Al meu şi al ei. Îl pun în portofel, al doilea...după cel necompostat la un capăt, de care am amintit mai sus. Vine controlorul. Îl văd de departe. Dacă ştiam ce se va întâmpla...perforam partea necompostată a biletului ce-l aveam, căci vreme era destulă. Iau biletul. Al doilea după cel necompostat la un capăt. Îl întind controlorului. O frică mă străpunge. O teamă ieşită din comun. Ceva ce nu am mai întâlnit până acum. Mă gândeam că poate nu e acela biletul. Poate o fi altul. Poate e unul greşit. Deşi ţin minte perfect unde l-am pus şi că acelaşi l-am scos, nu era. Nu era bun. Biletul avea alte găuri, nu aceleaşi care le avea când îl vrificasem împreună cu colega mea de cameră. Ceva nu era în regulă. Ok. Trec peste, dar sunt din ce în ce mai agitată. Îi întind controlorului biletele câte le aveam la mine şi îi spun: trebuie să fie unul din acestea!!! Trebuie! Dar deja mintea mea îmi şoptea clar că nu mai are sens să mă agit. Biletul nu era nicăieri. Sau găurile s-au schimbat. Oricum nu e ceva logic. Aici sunt sigură că putea acţiona un singur lucru: puterea minţii!!! Nu ştiu de ce dar biletul acela nu putea să dispară doar aşa. Iar controlorul nu cred să-l fi luat. Nu avea de ce. Adică avea...foamea de bani. Dar nu cred să fi ajuns în starea aceea încât să-mi fure biletul şi să-l bage în buzunar sau să-l arunce. Şi atunci mă întreb...unde e biletul? Cine l-a schimbat, preschimbat sau mai ştiu eu ce? De ce a dispărut? De ce i s-au schimbat găurile? Cum se poate întâmpla aşa ceva, altfel decât cu puterea minţii? Mereu aveam frică de controlori...indiferent că aveam bilet compostat sau abonament. Mereu aveam oroare de ei şi mereu îmi spuneam: sper să fie bine! Nu că ar putea fi ceva rău! Dar e o teamă veche şi de demult, ca o traumă! Nu ştiu de ce. Şi iată, că deşi era totul logic şi normal...s-a întâmplat! A dispărut! S-au transformat...găurile! Ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să ţi se întâmple...sau: De ce ţi-e frică nu scapi! Clar...ne-a coborât din bus. Am plătit amenda, pentru care nu am primit chitanţă, bineînţeles! Şi în ciuda faptului că toate abia aşteptam să ajungem acasă, acum trebuia să mai facem o oră pe jos pentru a ajunge! Groaznic! Sau...or fi extratereştrii cei care mi-au furat/preschimbat biletul? Nu voi afla niciodată! :(