Ardelean la Bucureşti!

Ehe...totul este bine când începe cu bine! ... sau nu...cum era? Ei ...bine! Metroul este viaţa mea! Cred că aş putea să mă pun pe un scaun în metrou şi să mă holb la oameni o zi întreagă. Îmi place să observ. Vreau să observ persoanele, cultura lor, hainele lor colorate, căci negrul nu iese în evidenţă. Mitocănie. Ieşi pe stradă, treci prin tren şi din toate părţile vin aceleaşi cuvinte agresiv rostite: FRATII bă, ejti năbun? Să fie din alte părţi? Tot ce-i posibil. Statul în gară (în aşteptarea trenului) a fost cea mai frumoasă experienţă. Mulţi dintre noi erau plecaţi. Am rămas o mână de oameni cât de cât zic eu, consistentă. O privire ciudată şi plină de "fix ce-mi doresc eu de la viaţă" m-a surprins plăcut. Câţiva paşi stângaci m-au purtat prin magazinele goale de suveniruri, uitând pentru câteva clipe de faţa la care râvneam. Tot ce puteai să cumperi era multitudinea de gazetării de tot felul. Atâta scriitură...păi da, oraşul mare...remuneraţia lasă de dorit... . Am găsit o puşculiţă roz, cu capac din păcate. Un porcuşor roz :))...era dulce, dar cu capac. Vreau una fără! Ok şi din cauza oboselii, dar mai ales din cauza foamei nepotolite încă (deşi pizza aceea la 10 ron si nelipsitul pepsi (bleaaah) mi-au ajuns pentru o vreme), am revenit în acelaşi local...ceva cu "Spring...blabla"(era mult mai lung numele :D). Aflu că puteam da 5 ron pt un bilet ce mă ducea cu metroul toată ziua! Şi eu am dat 9 ron pe 6 călătorii :((...atât de trist!Încă simt frustrarea! Urăsc Bucureştiul! Lumea se calcă în picioare. Nu vreau să-l văd nici de Sărbători, nici în orele de vârf! Frigul canceros pătrunde până la pielea îmbrăcată în 5 straturi. Mi-e lene să scot fularul...oricum luăm colţul şi revenim la localul călduros. Mă simt ciudat. Sentimentele de vinovăţie, nesiguranţă şi instabilitate psihică mă urmăresc. Aş vrea să nu exist, dar sunt deja aici. Miroase a pizza. E moale şi caldă ca cea de dinainte, precis... . Mă plictisesc câţiva colegi. Aştept ceva nou...nu ştiu...poate acea privire. Au urmat cam 20 de minute de frustrare din cauza cartelei de metrou. Apoi a sosit. Privirea. Era perfectă. Perfect proporţionată. Nas perfect, ochişori perfecţi...guriţă perfectă... . Era ea, acolo, lângă mine, dornică să împartă cu mine aceleaşi sentimente. O vreau, ca prietenă, pentru totdeauna. Ea m-a făcut să ies din unghiul mort şi nemernic în care mă aflam psihic. Trenul era prea plin ca să mai ajung în compartimentul 10, dar încă...mi-e dor de ea. Atâta înverşunare pe locurile publice. Atâţia oameni care fac naveta de nevoie sau nu. Groaznic! Ghiozdanul meu cu două cornuri şi un portofel plin cu acte (şi aproape fără bani) părea un bolţar cam de 30 de kg. Fără să exagerez. Clădirile înalte, ca-n străinătate bănuiesc, mi-au dat fiori, trezindu-mă la realitate!Sunt în alt oraş. Ah...mai trebuie să ne înghesuim într-un autobus, două. Întoarceri, reîntoarceri... Plictiseală! Merg singură pe stradă. În faţă colegi, în spate colegi, la stânga şi la dreapta mea colegi. Eu sunt singură. Oftez! Dar nu-mi mai bat capul. Nu mai are sens. Cine mă vrea, mă vrea şi gata. Şi eu o vreau pe ea. O simt, atât de perfectă şi plină de...viaţă. Vreau să intru în McD, dar am mai fost azi şi am fost profund dezamăgită. Ador McDsul, din ardeal şi cam atât! Înghesuială în metrou! Nu fă poze!!!! îţi strigă disperaţii care păzesc metroul...de parcă ai putea face poze cu camera de filmat... . Miţura Arghezi, fără să exagerez...o babă lipsită de viaţă, trăind după reguli prea stricte pentru lumea asta. Se vede că vremea a uitat de ea. Nu respectă nici oamenii care o ţin în viaţă, lucrând pentru ea, să aibă ce cheltui, dar să mai respecte străini veniţi în vizită??? Nici o şansă!... Bun...şi am stat 3 ore să-i aud şi văd fiţele. Degeaba! Rupţi deja de oboseală, trebuia să schimbăm 2metrouri şi să ne înghesuim 70 de copilaşi, într-un autobuz cu bilete mai ieftine decât sunt în Cluj. Am ajuns la destinaţie în sfârşit...cu întârziere, dar am ajuns. Şi acu mare era minunea să-l aud pe Marius Tucă!!! Toţi cu întrebări etc, să apară în poze cu el bla bla...şi ...eu era să adorm la minunatul său discurs pe care parcă l-am mai auzit de o grămadă de ori chiar de la colegii mei, sau de la alte persoane nu foarte importante. Apoi rupţi de foame, am mers la Muzeul bla bla...nu-i mai reţin numele. De plictiseală am făcut doar poze... . Când am ieşit, bucuroşi că în sfârşit mâncăm şi noi ceva în acea zi, deşi era ora 17:24 şi încă nu mâncasem nimic, am aflat încă o veste proastă: Cantina la care trebuia să mâncăm ieftin şi mult, era închisă. Bun...mergem la restaurantul de peste drum de Muzeu. Restaurant recomandat ca ieftin. Ajungem acolo, totul lux, aveam o presimţire cum că totul ieftin se va termina în totul scump. Ne aşezăm toţi (vreo 60, că mulţi s-au pierdut pe drum),la nişte mese scoase din rai, sau din filmele cu bogaţi la nuntă. Primim şi meniul. Engleză!!!! Aşa că ridic frumos mâna şi cer unul în română, dacă au aşa ceva bineînţeles. Oricum, preţurile am reuşit să le înţeleg, şi mi-am dat seama că am intrat în localul greşit. La fel şi toţi cei 60 de studenţi care nu aveau mai mulţi bani decât mine, sau cel puţin nu de dat pe mâncare. Aşa cum am intrat, aşa am şi ieşit! Mai mare ne era ruşinea. Cel puţin mie! Nu m-am uitat în ochii angajaţilor...mi-era prea ruşine. A ieşit afară! Gata! Am scăpat! Până la urmă ne-am hotărât să mergem în gară, căci oricum acolo trebuia să ajungem în următoarele 3 ore. Şi de acolo ... mă reântorc la acea privire, perfectă, subtilă, adâncă... pe care nu o voi uita niciodată! Privirea aceea perfectă de fată curată! :(