Pentru tine ...

A mai trecut un an. Sau nu? Ar trebui să urmăresc de acum înainte data. Azi este 17. 17 mai 2011. Poate vei reveni şi în anul următor, fix în aceeaşi dată. Poate chiar la aceeaşi oră. Da... ar fi bine să notez şi ora. 18:39! Fix în acel moment te-am simţit! Ştiu că ai trecut prin mine. Ai trecut ... prin trupul meu, provocându-mi fiori reci de jumătate, prin sufletul meu, amintindu-mi de durerea veche, prin gândul meu, fiindu-mi enorm de dor ... de TINE. Îşi mai aminteşte cineva cât te-am iubit? Îi păsa cuiva de iubirea ta din sufletul tău amărât? NU! Toţi te-au judecat, fără măcar să simtă, să vadă, să înţeleagă ce era în inima ta atunci ... chiar atunci ... în acea clipă. Îmi dau seama că cel mai mult seamăn cu tine. La caracter. Sau poate şi la gusturi. Sau la nedreptate. Da ... oamenii judecă.

Mă întreb dacă o să înceteze să mai judece vreodată. Nu cred!
Exact aceiaşi fiori. Ştiu că tu eşti! Doar tu mi-i poţi transmite.
De ce mi-e atât de dor de tine? Simplu. Te-am iubit. Şi mai ales te-am apreciat, chiar dacă eu nu ştiam multe lucruri atunci. Abia acum văd asemănarea. Şi crede-mă fac în continuare aceleaşi greşeli. CU sau fără voia mea.

Mă veghezi! Şi o faci destul de bine. Doar tu ai grijă de paşii mei şi faci ca ei să se îndrepte exact unde trebuie, astfel încât viaţa mea să fie la fel cum a fost a ta. Aveam nevoie de portretul ei. Nu ştiu de ce. Era sus agăţat şi-mi plăcea. Îmi doream sau încă mai doresc aceeaşi soartă -> moartea. Cred că sufletul ţi-a murit odată cu moartea ei. Oare atunci ai început? Atunci ţi-a venit ideea strălucită să nu mai suferi? Abia atunci ai căutat în alte mii de părţi fericirea pământească şi trupească, cu riscul de a te urî toată viaţa propria-ţi fetiţă? Să zicem că te înţeleg. Totuşi trebuia să nu laşi urme. Ştiu că îndrăgostiţii fac greşeli. Minore sau nu, dar fac. Dumneata ai fost prea îndrăgostită! Atât de adânc îndrăgostită încât ai preferat să te urască EA. Sau nu ai ştiut ce urmează? Credeai că te iubeşte atât de mult? Poate eu te-aş fi înţeles mai bine. Poate prin mine continui să faci acelaşi lucru. De aceea mă bântui? Ce vrei de la mine? Nu vreau să-mi dai pace, dar dacă ai astfel de intenţii ... te rog reneagă-mi viitorul condus de tine. Nu vreau să ajung ca tine. Şi mai ales nu vreau ca singura fiinţă pe care să fiu în stare să o iubesc cu adevărat şi căreia să îi ofer toată dragostea mea, să fie strănepoata mea. Te-am vrut pe tine ca mamă ... încă ai rămas adevărata mea mamă. Te simt. Cel puţin o dată pe an. Cobori în mine. Mă faci să simt ce ai simţit tu. Mă faci să-ţi împlinesc visul pe care nu l-ai putut termina aici pe Pământ. M-ai făcut să cred în tine. Mă ai. Dar nu te las să-mi distrugi viitorul. Îl vreau în continuare tot pe el. Încă ...

Eliberează-mă! Fă-mă să nu mai fiu anină!

Aşteptări în van...

A fost doar o clipă. Un simplu zâmbet mi-a arătat aceşti doi ani de disperare suferindă. Am trăit prin tine vechile momente. Tu mi-ai deschis ochii şi ar trebui să-ţi mulţumesc. Dar nu pot... nu pot pentru că tu nu eşti aici când am nevoie ... tot timpul. Vreau să-ţi vorbesc dar tu dispari ca Cenuşăreasa. Şi iată o pată mare şi incoloră făcându-şi apariţia printre crăpăturile şi găurile atracţiei mele. Un punct bate pe inima mea. E punctul tău, dar nu ştii să-l apreciezi şi nici să-i scoţi în valoare calităţile. Păcat... se putea şi mai bine.

Să vorbim despre valori şi sentimente. Care este valoarea sentimentelor tale? Să cerem opinia publică? Nu... e prea mult pentru tine!

Nu pot să scriu şi totuşi o fac. De ce? Oare vreau să te ajut? sau să te fac să pierzi?
Şi ca să nu spun: totul e relativ. Spun doar: totul e dilematic! Viaţa fiecăruia dintre voi care mă cunoaşteţi devine imposibilă şi foarte complicată. De aceea cred...că ar trebui să plec ... departe ... să descopăr alte universuri, mai subtile, mai sfinte, mai pline de lumină, căldură şi iubire pură. Sau ... poate nici acolo pacea nu-mi va da răgaz. Totuşi consider că merită să încerc. Trăiesc în cercul acesta vicios de strâns, în care simt că nu-mi am locul. Prea diferit, prea straniu, prea nepriceput. Fiecare piesă, loc, cadru, îmi aminteşte de tine, de ce? Ai ascuns argoul din tine, lăsându-mă să-l descopăr abia acum, când oricum ... totul este prea târziu. Simpatic şi nevinovat încerci să-mi pătrunzi ultima demnitate, te strădui şi apoi renunţi ...te strădui şi apoi renunţi ... te strădui şi apoi renunţi ... . Mă întreb dacă vă întrebaţi dacă am dat copy/paste la "te strădui şi apoi renunţi ... ". Nu am dat copy, am scris de trei ori. Nu ai cum să înţelegi de ce am făcut asta. Nici eu nu înţeleg. Nici cel mai bun prieten nu înţelege. Am dat peste tine, din greşeală. Nu credeam că o să mai ajung ziua aceasta. Era ca şi ziua cea dintâi. Şi eu care nu aveam chef să merg. Îmi amintesc ieşirile tale. Şi făcând asta îmi amintesc că mi-era frică de tine. Frică să mă apropii, sau să-ţi vorbesc. Dar mi-a trecut. Sporesc gândindu-mă la tine şi mă întreb de ce. Vă rog, salvaţi-mi viaţa, adică nu mai vreau facebook! Logarea însăşi îmi creşte tensiunea. Mă uit printre cretini. Nu eşti. Stau. Reintru. Îmi ia doar o secundă, dar 2 sau 3 zile de durere.
Cer prea mult atunci când cerşesc atenţie. Ştiu, dar nu mă pot abţine. Iar tu... nu faci primul pas... şi nu suni... niciodată. Crede-mă pe cuvânt viaţa ar putea să fie mult mai apreciată pe acest pământ. Atât de multă muncă dusă sau rămasă pe apa sâmbetei, la fel ca sentimentele duse şi uitate de vreme. Atât de straniu, de ciudat, de ... abstract. Atât de ... tu ... şi ... eu ... undeva departe, pe alte alei în alte vremuri, doar noi doi şi nu-mpreună. Trist, dar adevărat!

Walls...

E un perete întreg între noi doi. Un perete atât de gros, solid, înalt şi de neclintit, încât simt că niciodată nu voi putea ajunge la tine. Stau între patru pereţi şi mă gândesc cum să ies din această veşnică pustietate. Iar tu ... tu stai între patru pereţi şi-mi ceri să nici nu mă gândesc la o posibilitate să rup, frâng, sparg, dărâm acel parcă infinit perete din calea noastră.
Mă simt pierdută!
Aş vrea o simplă uşiţă în peretele gros. O uşiţă pe unde să pot evada şi-ţi jur că nu voi vrea să evadez decât la tine. Un termen gros - ca peretele - vrea să distrugă fericirea din mine. Ultima picătură de speranţă, ultimul zâmbet şi o viaţă pustiită de lacrimi mă aşteaptă, căci eu, singură şi fără sprijinul iubirii tale, nu voi putea niciodată să sparg acel perete gros dintre inimile noastre. Am rămas doar cu partea mea de perete. Acea parte care mă hrăneşte cu amintiri frumoase, petrecute alături de tine, dar tu ... tu ai negat partea ta de perete, fără să te gândeşti că nefăcând acest cumplit pas, exista o simplă şi unică şansă să mai fim împreună. Nu mai vrei nici măcar amintirile cu noi ... nu mai vrei nimic. Rămâi cu sufletul gol, pustiit şi singur ... sau rămâi cu gândul la alta. Sunt sigură că cel mai mult mă doare indiferenţa ta, şi vorbele tale seci, nespus de dureroase. Cum poţi să-mi ceri să reneg partea mea sfântă de perete, când dărâmarea ei ar însemna o viaţă întreagă alături de tine? Ai uitat secunda întâlnirii noastre? ... când ne priveam ochi în ochi şi totul în jur era doar o altă culoare, iar oamenii din jur parcă nu mai existau. Ai uitat nopţile sincere şi atât de pure în care ne plăcea să stăm doar îmbrăţişaţi, să uităm de lume şi de tot? Ai uitat de sărutul acela ce mi-l cereai cu ardoare şi a doua zi? Ai uitat ... de tot!!! Eu ... nu o să uit niciodată de singura şansă pe care o am ca să trăiesc alături de tine, aşadar nu am să-mi reneg partea de perete. Şi mai ales ... niciodată nu am să-mi iau gândul de la tine, căci pe voi - tu şi partea ta de perete pe care nu pot să o dărâm - nu vă voi putea uita niciodată! Pe voi vă iubesc ... pentru că voi ... mi-aţi distrus viaţa!!!