De ce trebuie sa ma irosesc? De ce nu pot intelege atunci cand persoana de langa mine ma ajuta. Ma ajuta sa fac lucrul care stiu sa-l fac cel mai bine. Si care-mi place. M-am irosit prea multa vreme. Vreau sa incetez! Nu pot! Imi fac rau singura. Rosesc cand aflu adevarul. Au trecut 3 ani. Amintirea e inca vie. Am citit sufletul tau. Era acolo scris pe o foaie moderna. L-am citit cu voce tare. Stiam ca te referi la mine. Stiam de la bun inceput. I-am spus si ei. Probabil, batjocoritor, nu m-a crezut, dar eu stiam. Simteam asta, la fel cum am simtit-o cand eram alaturi de tine. Acele nesfarsite nopti, acele nesfarsite comentarii, sau contradictii, m-au ajutat. Mi-au dat forta si taria de a continua. Este o istorie prea lunga. Si o irosesc. De ce? E prea grav lucrul acesta. Este chiar o crima. Ar trebui sa incetez. Oare cati simt asta? Oare cati infirmi am lasat in spatele meu? Oare cati sufera inca si astazi datorita egoismului din mine? Oare cati sunt cei care inca isi amintesc?
Amintirile se varsa line. Curand am sa le uit. Trebuie sa incetez. Trebuie sa scriu. Vreau un timp. Un timp foarte lung, care sa stea pe loc. Vreau sa termin povestea. Merita auzita. Vreau. Oare cati? Amintirea este singura muza. Iar tu...mi-ai amintit. Scriam...amandoi. Scriam si ne macelaream sufletele cu buna stiinta. Ne-a placut suferinta. Eram doi. Ne placea sa ne vedem sufletele rupte si pline de durere. Ne placea. Dar apoi a intervenit ceva... Ceva ce tu si eu, adica noi...vom regreta mereu. Sau nu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu