Suflu de noapte

Oricine poate crea viaţă. Eu distrug vieţi...mereu. Nesăbuinţa trăieşte şi respiră prin sângele meu. De ce să mai gândim dacă viitorul, care se defineşte ca fiind dureros în majoritatea cazurilor, este mereu unul sângeros şi... fără viitor. Nu credeam că o să mai spun asta vreodată. Dar dorinţa de sinucidere se amplifică, cu fiecare gând slab, fără de vlagă care-mi străbate sufletul. Nu pot să înţeleg mintea umană, cu toate vârstele ei. Nimic nu se compară cu realitatea. Nimic nu se compară cu modul de supravieţuire. Stăm pe loc gândindu-ne că va fi mai bine, dar totuşi...stăm pe loc. Nu mişcăm un deget. Sunt sătulă de incompetenţa voastră de înapoiaţi copilăroşi, fără cap şi totuşi cu destulă cultură generală. Tresar şi plâng amintindu-mi cuvintele tale dureroase. Vreau să scriu tot. Să-mi scriu viaţa. Dar nu îndrăznesc. Mi-e frică totuşi să o las să mai aştepte, pentru că mintea umană e fabricată să uite, păstrând doar esenţialul. Şi atunci mă gândesc ce farmec are o carte fără detalii? Prea copilăros, prea dureros, prea eteric. Jurnalul unei vieţi ... degeaba. Bun titlu? Am încercat să mă schimb... am încercat să gândesc diferit, să sporesc avuţia cunoştinţelor, să cad pradă iubirii din nou. O iubire falsă, fără viitor, ca toate celelalte care au trecut prin mine. De ce trebuie să gândesc atât de adânc o problemă... sau mai multe. Probleme inexistente încă, dar cu 99% şanse de apariţie. Turb gândindu-mă la creierul vostru slab dezvoltat din punct de vedere al viitorului foarte îndepărtat. Căruţe stranii mergând pe covorul roşu, aţi văzut? Dacă da, întrebaţi-vă de ce? De ce nu pot avea o viaţă simplă şi muritoare ca orice alt om? Calmul mă lasă. Din nou. Atracţia nu mai contează, ci persoana care îţi promite că te iubeşte şi că va fi acolo mereu pentru tine. Dar ce se întâmplă atunci când totul e o minciună şi te trezeşti singur, între patru pereţi viu coloraţi şi totuşi bătând a negru. Unde e lumina de vară din sufletele bietului muritor... de foame? Unde-s copacii verzi şi iarba zâmbitoare care te îmbie în fiecare dimineaţă să-ţi propui să mai rabzi o zi din viaţa chinuitoare...doar pentru...tine, pentru sufletul tău, pentru viaţa ta... ca să meargă mai departe. E atât de greu să simţi şi să constaţi că suferi de depresie temporară şi să nu poţi spune nimănui, căci nimeni nu te crede sau înţelege. Un suflet e viu...doar atunci când simte durerea. Fără durere nu ar exista scrieri uimitoare, demne de băgat în seamă. Privesc în tăcere...e amurgul anilor trecuţi peste mine. Încă o noapte pierdută...04:48, ora gândurilor destrămate. Urăsc ziua! E ca o pudoare veşnică. Număr fiecare secundă în speranţa că la sfârşitul infinitelor ore...zile...luni...te voi vedea. Sau nu? Te urăsc...da...te urăsc pentru că pot să ţin atât la tine. Pentru că gândul meu zboară prea departe uneori şi îi e jenă doar să te vrea şi atât. M-am săturat chiar să-ţi mai spun ceva. Ceva-ul nu are importanţă pentru tine. Îmi simţeam pulsul bătând, alături de tine. Tu m-ai învăţat să-l simt. Sunt mândră de capacităţile tale...dar totodată mi-e milă de tine. Milă căci ştiu cât de greu îţi va fi pe viitor în viaţă. Aş vrea să fiu lângă tine, să-ţi mai alung din suferinţă, când vei ajunge în fund...într-un fund foarte adânc... de prăpastie întunecată şi rece. Dar nu ştiu dacă voi rezista, sau dacă vei rezista tu, atât. Nu ştiu... Poate sunt prea mult influenţată. Influenţa ei, care mereu mă aduce la depresie. O urăsc. Am ajuns să stau la masă cu ea şi povestind ca-n vremurile decente, când totul părea bine, să mă trezesc ca dintr-un vis frumos şi să-mi spun: e o străină! O străină care m-a iubit din prima zi când am ieşit. Acea străină care mă iubeşte mult, mi-a stricat viaţa! A stricat totul din mine. Nu eram aşa...nici pe departe. Nu-mi pot imagina cum? Cum doar cu câteva cuvinte care îţi par absurde, ca mai apoi să le accepţi fără să-ţi dai seama, poţi schimba o stare de spirit, atât de mult şi într-un mod atât de dureros. Simt cum viaţa o ia la fugă de lângă mine. Nu mă mai vrea. Îmi doreşte doar moartea. Surprind tăcut şi aproape mut lacrimile ce se zbat pe obrazu-mi trepidând de plâns isteric. Îmi acopăr faţa în semn de protest... căci... nu vreau, nu pot...nu încă...îmi mai las puţin viaţa să-şi bată joc de mine...şi abia apoi...doar atunci... voi... . Sângele e de două ori mai activ, tresar...mă bat cu ganduri muritoare...vreau doar să visez...Doar visul îmi aduce linişte. Orice vis ar fi. Până şi coşmarurile mă fac să privesc altfel o nouă zi. Nu o mai văd disperată şi fără sens, căci mă gândesc la el... la visul meu de peste noapte. Ador noaptea...vreau... să visez. Doar... să visez!!! :(